De povești cu Manail

De povești cu Manail
FOTO: Gliga Emanoil


L-am găsit în spatele casei, rezemat de o sapă, pândind cu mare atenție și răbdare sobolii. „Pe unul l-am prins, doamnă!”, mi-a spus și a fugit apoi să se îmbrace în hainele țărănești, frumoase, pe care le poartă la biserică în zile de sărbătoare.

Nenea Manail (pe numele lui, Gliga Emanoil) are 85 de ani bătuți pe muchie și mai multă viață în el decât un bărbat de 40 de ani. În urmă cu vreo doi ani, avea planuri mari, dorea să meargă cu bicicleta până la Cluj, dar acum nora și băiatul nu prea-l mai lasă să facă mare lucru. E drept, nu mai e zmeul care se urca pe vremuri pe cazan să schimbe, într-un nor de aburi, borhotul, dar merge la fel de drept ca pe vremuri, are privirea ageră și vie, a rămas la fel de optimist și are multe povești de spus. 

Este înalt Manail, suplu, își strânge bine cureaua la brâu, și are cinci degete la două mâini, restul pierdute la “țârculă”. Când s-a însurat, a intrat într-o familie bogată, care avea din moşi strămoşi vâltoare şi piuă. „Eu m-am măritat, sunt din Dulcea, și am venit aici la ai mai gazdă fată”, povestește. A învăţat şi el meseria, şi 30 de ani a umblat prin sate şi comune, până la Cluj şi la Bistriţa, de-şi umplea căruţă cu ţoale şi pănuri pe care le aducea acasă, la vâltoare. “Mai demult, când fetele se măritau, mergeau la casa lor cu câte o căruţă de ţoale şi o muiere făcea câte cinci şase ţoale. De cum era bostanul cât cupa, toarcea într-una. Acum stă şi se uită la televizor. Atuncea torcea lână de vara şi pân’ la Crăciun, acum îi da foc, că preţu-i mai nimica”, ăși amintește Manail. Oamenii plăteau la metru liniar şi o pănură mare costa cam cât o zi de coasă.

După Revoluţie, vâltoarea s-a stricat şi nu a mai reparat-o, căci nu prea mai venea nimeni. Dar dânsul încă mai știe să facă o vâltoare. “Facem un butuc gros de 40 de centimetri, îl tăiem roată împrejur, îl scobim, băgăm acolo răzlogi, de doi metri înălţime, şi-l fixăm apoi în pământ, cam la 70-80 de centimetri.” Apa vine pe un jgheab şi cade pe marginea vâltorii că să formeze un vârtej şi să învârtească hainele. Debitul este reglat de un stăvilar pus la capătul de sus al scocului. “În anii ‘70, când au fost inundaţiile, apele au luat toate vâltorile. Am lucrat trei luni de zile, am lărgit locul şi am făcut şi piua, şi vâltoare. Le-am avut până acum, după Revoluţie. O să facem alta de suvenir, ca să vadă lumea ce a fost înainte.”

 

Manail povestește...