Povești ciobănești cu tetea Alexandru

Povești ciobănești cu tetea Alexandru
FOTO: Povestitorul Gliga Alexandru


Știam că tetea Alexandru (Gliga Alexandru, de pe Gropi) este sfătos, că îi place să comenteze și să analizeze ce se întâmplă prin țară, dar nu am acordat niciodată prea mare atenție darului său.

Asta până când, Laura Jiga Iliescu, cercetător la Institutul Național de Etnografie și Folclor „Constantin Brăiloiu” din București, venită în Ibănești pentru documentarea unei lucrări de specialitate, mi-a mărturisit ce povestitor bun găsise.

M-a făcut așa de curioasă încât am urcat la dânsul doar ca să mai stăm de povești, cum se spune pe la noi, despre ciobănie și despre vremurile în care, spune el, ciobanii erau tare pricepuți și “aleși”.

“Pe vremuri, erau ciobani la toată casa. La toată casa erau 5-6 copii, dintre care unul era la oi”, spune el, “dar acum nu mai sunt oameni. Și în toată țara așa e, e criză de oameni. Și pe atunci… dacă erai cioban, aveai o simbrie, ce să zic. Eu, ca să-ți spui, în ’63 m-am dus prima oară la oi și-am avut 1.500 simbrie pe toată vara, în ’64 am avut 2.000 simbrie pe toată vara, în ’65… nu am fost și în’ 66 am avut 600 pe lună (6 luni de ciobănie, 3.600 lei).”

A mers prima oară la oi ocând a terminat clasa a șaptea, la 14 ani, prin ’63, iar după un an, s-a adunat un grup de băieți foarte buni – tineri și vrednici, ciobani tot unul și unul. “În ’64, eram de aicea 8 băieți. Cel mai mic era de 15 ani ani, cel mai mare era de 18 ani. Iar șeful de stână a zis ciobani ca mine nu are nimeni. Și tăți de aicea, 8 ciobani.” Repetă cuvintele apăsat și le subliniază cu gesturi ferme ale mâinii. “Și tăți de aicea, 8 ciobani!”

Am impresia că sunt momente în care tetea Alexandru uită de prezența mea. Se află din nou în lumea care prinde viață prin vorbele lui – când cașul se făcea cu rânză, nu cu “cheag chimic”, când ciobanii umblau cu cioreci și huioși din pănură, iar munții erau aglomerați de oi – și redevine ciobanul care merge pe jos din Solovăstru în Lăpușna, care are necazuri cu ursul și care face tocană de miel ciobănească, așa cum numai el știe s-o pregătească.

“ Era ursu… dezastru ce zdrobea! Și, oi, și vaci, și porci, și cai în munți. Prin ’63, când am început să merg la oi, eram mic și fricos, tânăr de 14 ani, știu că într-o săptămână a mâncat șapte oi. Era o oaie la zi. Atâta a mâncat, nu aveai ce-i face! Unde simțea că-i deplasată turma de oi, venea, lua oaia. Nu avea bai de câini, nu avea bai de nimic. Ori o lua în gheare, ori o lua în gură, o prindea de mijloc de spate, așa cum prinde mâța șoarecele (și-mi arată cum mușcă pisica șoarecele), și așa merea cu ea, ori o ținea sub labă. Și le era frică la ciobani să mai meargă cu oile. Și a venit șeful de stână, și au făcut hârtii, memorii mai sus și au venit unii. Nu l-au pușcat, dar l-au speriat, l-au ciuruit cu niște alice și s-a dus.”

O poveste cu un urs “blestemat rău de tot”

(continuare de la filmare) „Așa cum era focul atunci, n-o să uit niciodă. Încă am spus către pădurarul: Mă, facem în fagul ăsta – punem așa niște crăcani, un ștant, să poți sta în el, să poți să păzești și să poți să-l ciurui, mă! N-o vrut pădurariul. Și să vezi, cum o fost drumul plouat, drum bătătorit o făcut ursul și-ncoa și-ncolo și-ncoa și-ncolo, dar nu s-o putut băga că a fost un foc prea puternic să-l poată scoate. Și noaptea pe la trei, s-a dus altundeva și a omorât altu’ cal. Ursu când are pradă e blestemat… ursu când are pradă e blestemat ca să nu i-o iei. Câinii…. nu-i păsa de ei. Trăgeau câinii de el, dar nu-i păsa. La urma-urmelor, i-au luat câinii frica și nu s-au mai dus la el. Lătrau la el cum latră la un cal și nu făceau nimic. Era ursul ăsta așa de blestemat de nu-i era frică. În coșeri a sărit ăla urs, în coșeri, între vite, și o prins vaca și o sărit taurul, taur mare, și taurul a salvat vaca. Era blestemat rău de tot! Și nu era mare-mare, am văzut mai mari.”

Ciobănia, îndeletnicire grea

Era mai greu pe atunci, acum ai ce-ți trebuie, spunea dânsul. În ’66 a plouat o lună zi la zi. Și pe atunci se umbla la oi cu cioareci, din pănură de lână. O lună de zile am fost ud în continuu. Și avem huioșul, ăla tot de pănură. Când îl umplea apa, aveai ce duce la el, că era de 20 de kile plin de apă. Aveai două huioșe. Când se uda unul, îl puneai acolo la foc, la stână, și îl luai pe ălalalt (acum ai sacul de folie, nu te udă). Și mi s-o făcut rană, aici, deasupra genunchilor de nu mai puteam merge. Cum mergeam zilnic, că eram cioban de zi, și de la opăreala aia, ud în continuu și strâns cu cioarecul ăla pe picior, m-am rănuit tot, n-am mai putut merge în picioare. Iar amu… ce-i? Iau un sac de nailon din ăla mare, îl fac așa cât mâna, îl bagă-n cizmă și când vine ploaia doar îl bagă în cap.”

Un final… delicios

“… și, doamnă, să-ți mai spun o minune. Prin ’94-’95, nu mai țiu minte, primesc poruncă: Sandule, să vii la deal că vin niște francezi la stână. Să le pregătești o mâncare cum știi să le pregătești. Și am belit mielul, și le-am făcut de mâncare la ceaun. Pregătită așa cum am știut eu s-o fac, ciobănește. O tai mărunt, așa cum se taie de tocană, o condimentezi cu ceapă, piper, poprică și să ai un kil de vin, dar vin bun… pui peste carne, o leși două ore să steia așa și după aia o pui la foc. La urma urmelor, am pus o cană de smântână și pfai !Atâta au mâncat și s-au minunat: cum ai putut s-o faci, tot spuneau, și nu au lăsat nimic, au împachetat tot, au pus în borcane. Apoi, nu pricep, nu mâncă carne de-asta? Cred că mănâncă, dar n-o știu pregăti în stilul ăsta…”