Acest site foloseste cookies. Navigand in continuare, va exprimati acordul asupra folosirii cookie-urilor. Politica de utilizare a cookie-urilor | Protectia datelor cu caracter personal

Documentar

Povești de iarnă ("Iarna erau toate poveștile...")
Povești de iarnă ("Iarna erau toate poveștile...")
Locul de săniuș era scăldat de lumina palidă a lunii pline și zeci de glasuri de copii care nu se dădeau duși acasă răsunau până departe. Veselia era mai mare când unul dintre ei cădea de pe sanie și omătul îl acoperea cu totul de nu se mai vedea defel.

Alții își meșteriseră singuri schiuri din scânduri și porneau în jos de la Piatra Tisieului. "Le făceam din scândură și le îndoiam cu apă fiartă. Le puneam între două lemne și cu o greutate, le țineam câteva zile și le îndoiam vârful și le lustruiam cu șmirghel. Le prindeam cu niște piele, cu niște cuie și băgai numai piciorul. Eu m-am predat că prima dată când m-am dus cu ele era să-mi rup capul și nu mi-o mai trebuit. Mai bine mă dădeam cu sania pe sub pădure. Era un drum pe acolo, pân' la valea ai' mare! Mai ales sâmbăta și duminica, pfuai, ce se adunau! Și atunci era mai mare distracția când pica unul cu sania, se băga în omeți și nu-l mai vedeai. Era comică treaba, ce să zic. Iar în casă ne mai jucam moară și iepure", povestește Ioan Chirteș (Ionu' lui Zarica Nonii), din Dulcea.

Sania și schiurile erau de bază în jocurile iernii, dar cu ele se mai mergea și la școală. Floarea Truță, din Isticeu, își amintește cum, copii fiind, își luau săniile, mergeau și câte doi pe o sanie, și apoi drum întins de la inimaș până jos, unde și le lăsau prin curțile oamenilor, pe la lelea Tină, pe la Vlăduț sau lelea Letiție, care pe unde apuca. Alții le lăsau de-a dreptul în drum, de le dădeau oamenii la o parte, și fuga-fuga să nu întârzie la școală. Valer a lui Vasâlia Bornii mergea însă numai pe schiuri. Locuia aproape de inimaș și de acolo cobora pe schiuri.

De-ale iernii greutăți

Ioan Chirteș nu cobora dealul de acasă nici cu sania, nici cu schiurile și, de unde stătea și până la școală, peste apă, tatăl și cu un frate veneau cu lopata și îi curățau drumul de zăpadă. Nu puteau face urmă pe drum, ci direct peste câmp, că pe unde ar fi trebuit, era prea troienit. Iar când ajungea autobuzul în sus era o mare ușurare pentru că mai puteau merge pe urmele pe care le lăsa. Avea doar cinci ani când cobora duminică de duminică la biserică la Podu' Runcului, indiferent de cât de grea era iarna. "De-acolo, de sub Piatra Tisieului veneam, copil mic, de la cinci ani, nu exista altfel, în fiecare duminică, cu tata de mână sau cu mama până la Podu' Runcului la biserică." Acasă, când duceau animalele la apă, prima oară dădeau drumul oilor pentru că ele, când ieșeau din grajd, nu mergeau una după alta, se băgau una într-alta și mai lărgeau și făceau urmă prin zăpadă.

Pe lângă sanie și școală, avea și o porție zdravănă de lucru. Iarna, treaba lui erau lemnele și mersul la pădure. Era prin clasa a cincea - a șasea și mergea Ion al nostru cu sania în pădure, după lemne, doar cu un prieten de peste apă. Aveau un fierăstrău și o secure. "Nu ne temeam deloc și când vedea că se face noapte, tatăl colegului cu care mergeam era după noi la deal. Nu puneam noi mult pe sanie, dar după puterea noastră era destul. Da' eram mai căliți decât acum", spune el. Muncă era și în bătătură, la animale, și nimeni nu era scutit de ea. "Veneam de la școală, mâncarea era gata făcută, mâncam, apoi la învățat, apoi meream să țip fân din pod, băgam la vaci, duceam lemne în casă. Și mă mai dădeam două-trei ture cu sania de la un băgat de mâncare la vaci la altul. În casă, mama țesea și mai stăteam și eu pe lângă ea să învăț să țes. Nu exista să stăm!", își amintește Floarea.

Lozul câștigător

În clasa a doua, prin primăvară, Ion a câștigat la loz și și-a cumpărat cizme. Până atunci, purtase numai opinci, iar vara, ca toți copiii, umbla desculț. "Aveam o piele pe tălpile picioarelor că nu intra spinul! În clasa a doua am câștigat 200 de lei la un loz și mi-am cumpărat o pereche de cizme. Și am fost domn! Apoi am mers la zmeură, apoi la lucru la Fătăciunea și întotdeauna alea erau principalul - încălțările. Dorința mea ai' mai mare era să-mi iau încălțări. Opincile … când auzeam de opinci … Aoleu! Păi să le legi, că trebuia să le legi până sus, pe aici, pe sus și pănura aia! Înveleai cu pănura aia tot piciorul, băgai piciorul în opincă și le legai. Era 4 lei perechea de opinci". Nici la haine nu era belșug că doar "n-aveai 10 rânduri de haine. Doar alea de sărbători, pe care le țineai ca-n dinți, pentru la biserică și înapoi, și astea de lucru. Seara le puneai deasupra la sobă, le uscai și dimineața le luai din nou". Iar dacă se îmbolnăveau - piramidoane, o tură de penicilină dacă era cazul, dar până să ajungă la doctor, se puneau pe picioare cu ceai de secărea (chimen), sunătoare, coada șoricelului, coada calului și abureală cu zdrohot din șură - puneau o piatră în foc, o oală mare pe sobă să fiarbă cu zdrohot, apoi așezau oala în mijlocul camerei, puneau în ea piatra din foc și stăteau cu capul deasupra ei, acoperit cu o pătură. 

Vremea poveștilor și a jocului

Iarna venea cu zăpadă mare de prin 15 noiembrie și până prin 15 martie, iar înghețuri veneau și mai târziu, prin mai. "A fost ca a venit omătul de a prins oile în munte, de le-a adus înapoi", povestește Ionu' lui Zarica Nonii. Într-un an a reușit să-și scape pomii de la îngheț dând foc unor baloți de paie în livadă. "Am avut o grădină în Gurghiu, încolo, către Chinceș, și lucram la Ferma 11 în Gurghiu. Și când am văzut că era bai, că era primăvara și era frig, m-am dus și am dus o remorcă de baloți de paie și le-am dat foc la câte unul, ici-colea. Fumul ăla a ținut și am fost singurul de acolo care am avut poame. Că fumul ăla a făcut o perdea deasupra de nu a înghețat. Că a fost o ploaie că, cum cum picura, cum îngheța. Și i-am salvat." Era frig, troienile erau mai mari decât omul, dar iarna era și vremea jocului, a poveștilor și a războiului de țesut. "Oamenii se întâlneau, mergeau de povești și nu ardeam patru familii petrol, ci numai una. Se spuneau bancuri, povești, fiecare ce-i venea în gând și ce făcea. Se mergea pe rând la toți și se făcea economie", spune el.

Sâmbăta seara se făcea joc. Se țineau și baluri pe la cămine, dar nu toată lumea putea să meargă la bal, pentru că era un pic mai scump, dar la joc puteai merge și cu un leu-doi-trei lei. "Erau familii care aveau cameră mai mare, și acolo se ținea jocul. Se făcea iarna, că în timpul anului oamenii erau obosiți de la lucrul câmpului - "de primăvara până toamna, până la Piatra Urșuii nu găseai o palmă de loc nelucrată" este o imagine care s-a întipărit în memoria Floarei. Și mai vorbește cu nostalgie despre cum, de când venea iarna și până venea primăvara, războiul de țesut era în casă. Bărbații erau la lucru la pădure și femeile erau acasă și țeseau. "Coseam, torceam, lâna era atunci cu preț, mergeam de aici până în Toaca cu lâna la vopsit. De cum venea iarna, până venea primăvara, războiul din casă nu se găta. Făceam și de vânzare: joia - în piață, în Reghin, duminica - la Mureș, am mers și pe la Sovata. Unde știam că e piață, mergeam, vindeam țolinci, păretare, țoale, ce puteam. Nu aveam televizor, ascultam radioul și atât. Și mergeam cu lucrul de povești. Dacă se nimerea că nu era războiul la noi în casă, mergeam de la unul la altul cu lucrul, cu torsul. La casa care avea război veneau oameni mulți, acolo se strângeau care n-aveau. Iarna erau toate poveștile..."

 

02.17.2019
Să ne amintim de Ibăneștiul de odinioară - împreună cu Eugen Matei
Să ne amintim de Ibăneștiul de odinioară - împreună cu Eugen Matei
34 de ani secretar la Primăria Ibănești, profesor, viața lui Eugen Matei este indisolubil legată de viața comunei în care trăiește. Amintirile și istoria lui personală reînvie imaginea Ibăneștiului de odinioară.

- Bă... Ioane...! 

...

- Da, mă Vasilie...

...

- (Glasul devine ușor oftat) Apăi mai ții minte, măi, Ioane...?

...

- Ce... mă, Vasilie...?

...

- Păi când am ruculuit deștan în Galiția cu țolu de acas’, mă!

...

- Ie... mă!

Vorbeau tare rar bătrânii și depănau amintiri despre „bătaia ai’ dintâi”, în timp ce un băiețel le asculta cuminte povestirile. Iar expresia auzită de nenumărate ori la bunicul său, născut în 1875, „când am ruculuit deștan în Galiția, cu țolu de acas’”, a ținut-o minte toată viața. Serile, stătea lângă foc și asculta ce mai zic și femeile venite de povești la bunica, cum luau ele satul de sus în jos, de fiecare dată spunând: „Asta aici rămâne, aici rămâne între noi...” Asta era atunci distracția lui de copil: să stea lângă foc și să asculte ce povestesc ele. 

Munca la pădure

Cum a crescut, toate verile și vacanțele de vară, până prin '60, le-a făcut la munte, între muncitorii forestieri, unde tatăl nu l-a scutit de niciun fel de corvoadă: de la udat de poduri, la măsurător, expeditor și, ultima dată, la corhănit de metri.

"La început, se tăia cu joagăr și muncitorul avea genunchiere din piele de porc. Cu joagăr și topor. Atât, nimic mai mult, fără Husqvarna sau Stihl. Primele motoare au fost drujbe, și drujbe le-a rămas denumirea (care înseamnă "prietenia" în rusește) și apoi a apărut și meseria de drujbist. Între ‘58 și ‘60 au apărut aici primele două drujbe. Le-a luat IFET-ul și le-o dat la doi mecanici care se pricepeau – Tomoioagă Gheorge și Baciu Gheorghe – erau maramureșeni și i-a trimis la Valea Gâtii. Țin minte că le-au dat benzină fină și le-au pus să meargă în gol, să-și facă rodajul… și, vai de mine, atâta finețe și atâta grijă! Erau înalte și aveau lama întinsă în față. După aceea, au apărut alte motoare. Stihl, primele, erau așa de mari de avea ce căra săracul drujbist, săracul motorist în spate. Dar erau mai dure, mai solide. Apoi au apărut Metrom, Carpați și acum Husqvarna și Stihl.

Dar înainte de drujbe, pentru fasonatul lemnului de foc, erau grupuri electrogene - motor de tractor, un diesel care acționa un dinam. De la dinamul respectiv, mergeau rețele de curent și la capăt erau niște motorașe și o lama, un mâner sus și un întrerupător. Erau foarte periculoase. Că erau cu curent și nu știi… motoru-i prost. Îl punea omul să steie în picioare, iar dacă nu era atent, îl lovea cu o creangă și cădea jos, în momentul în care cădea se declanșa întrerupătorul și pornea cu lama aia și nu pățea cel care lucra cu el, ci vecinul, care nu știa că vine, numai venea pe el. Și s-au întâmplat foarte multe accidente. Și după ce au apărut drujbele și astea, s-o renunțat la ele, dar a fost un pas înainte pe lângă joagăr. Un pas înainte, dar periculos."

Pais, fux, mărină, pălugă

"La comandă la țapină nu era ușor, nu oricine știa țapină! Când auzeai comanda, trebuia să știi cum să pui țapina și ce să faci cu ea. Pais, fux, mărină și pălugă! La pais se prinde cu țapina și lemnul se dă înainte sau înapoi, la fux se împlântă țapina și se împinge, la mărină se prinde cu țapina și se rostogolește lemnul pe loc, la pălugă, bagă coada de țapină și ridică (aia e cea mai grea, ca să-l mute de un capăt mai încolo ca să-l alinieze să-l poată încărca) și legăr – când vine lemnul înapoi. Ca să nu vină înapoi ziceau legăr și atunci se punea țapina în dreptul lui ca să nu mai vină înapoi."

Dimineți la Rogin

“Vreau să vă mai povestesc ceva ce mi-o plăcut mie, atunci, la viața aia pe care o trăiam în munte, alături de muncitorii forestieri. Lunea dimineața,  Roginul era tot plin de rotocoale de oameni îmbrăcați în alb. Pe vremea aia, toți mereau în cămăși albe și izmene albe, curea și raniță. Ranița era făcută din pânză albă, puse două bucăți de ceva la colțuri, prins un ștreang la gât și lunea dimineața, pe timp de vară, ți-era mai mare dragul să te uiți. Fiecare era cu brigada lui. Veneau de la Hodac și de la Ibănești, se adunau și așteptau personalul să vină să-i ducă la munte. Mi-a rămas în minte imaginea asta și n-am s-o uit niciodată. O mare de oameni îmbrăcați în alb. Într-o încercare a mea de scriere, le-am numit lebedele Roginului. Uitându-te de pe ștrec, de pe calea ferată, era o minunăție să vezi tot Roginul ăla plin de oameni  în alb. Și când fluiera trenul, la Petra lui Iacob, cam 300 de metri mai în jos de Rogin, vedeai  toată marea asta de oameni ridicându-se deodată îndreptându-se către tren. Și venea un tren cu 20 de platforme, după care se agățau vagonețele, micuțe, pe 4 roți, care erau ale celor care lucrau la calea ferată la întreținere. Alea se agățau după tren, ultimul era cel care mergea mai aproape și tot așa până la cel care merea până la Lăpușna. Și pe traseu, unde era locul de muncă, numai se descăța de ăl din față, și trenul merea mai departe.

Diriginte la 17 ani

După ce a terminat liceul, Eugen Matei a dat examen de admitere la facultatea de Geologie și Geografie din București. Nu a reușit și s-a întors acasă.

„Am venit acasă și m-am dus la secția de învățământ Reghin. Mi-au dat o fițuică să mă prezint la Toaca, lunea. Când m-am dus la Toaca, acolo era numit cineva  pe postul acela, dar inspectorul era la Isticeu, că atunci s-a înființat clasa a cincea la Isticeu și la Dulcea. Am venit de la Toaca pe jos, peste Dubiște la Isticeu. Pe când am venit la Isticeu, nu era acolo inspectorul, că plecase la Podu’ Runcului. Și m-am dus la Podu Runcului și acolo mi-au zis că ar fi un post de limba rusă. Am acceptat. Ana Todoran, numită la Dulcea, era vecină cu mine și mi-a zis: „Nu te duci tu la Dulcea să vin eu numai până la Podu’ Runcului?” „Bine, mă duc la Dulcea!”, am zis. A doua zi, m-am dus la Dulcea și dulce m-am făcut, acolo am rămas. Eram profesor de limba română, dar în clasa a cincea am predat toate materiile, în afară de matematică și agricultură. Era numai clasa a cincea, pe urmă a fost a cincea și a șasea, a cincea, a șasea și a șaptea etc. Deci, am fost diriginte la prima serie de gimnazial la Dulcea. Și unde pui că eram numai un pic! Eram mărunțel, cam cu 20 de cm mai mic decât sunt acuma! Aveam 17 ani și jumătate. Am avut un elev, cu 3 ani mai mic decât mine, că părinții, după ce a făcut patru clase nu l-au mai lăsat la școală. Și când s-a înființat școala a Dulcea a venit și a zis: "Tovarășu’ învățător, nu mă luați și pe mine în clasa a cincea?" "Hai, măi copile, treci aici!", i-am zis. Erau 13 elevi. Era o țâr’ de clasă unde e acum căminul cultural, în capătul de sus era un pic de chichineață de odaie, în care erau patru bănci de câte patru copii. O tablă de lemn și asta era școala. Dar veneau la școală, nu abandonat niciunul din elevii mei școala, din clasa aceea, că mai târziu au venit alte clase și mai rămânea, mai scăpa câte unul.

Cooperativa Ibănești

„După armată, am venit la școală încă un an și apoi am intrat la cooperativă. Cred că așa aș fi rămas, în comerț, dar s-a desființat. Cooperativa Ibănești avea 17 unități de desfacere (magazine și bufete), cu Hodac cu tot, plus vreo zece unități de prestări servicii (inclusiv o croitorie de mică serie, două croitorii de comandă, pantofărie, reparații păpuci, fluieri în Hodac). Dar le-a dus stăpânirea la Reghin și atunci am mai stat un pic până când a fost concursul la primărie și au fost câțiva care mi-au zis: Du-te, mă, e mai bine decât la cooperativă, nu ești tot pe drumuri. M-am dus, și acolo am rămas.

 Secretar la primărie

34 de ani a fost Eugen Matei secretar la Primăria Ibănești. “S-au schimbat în timpul cât am stat eu secretar vreo șase primari, din ei patru nici nu mai sunt. Primul care o fost  primar când am intrat eu, dl Chirteș Dumitru, stă acum un pic mai jos decât mine, are 89 de ani, merge în fiecare duminică la Biserică, precis, locul meu e lângă el, și poartă cămașa țărănească în fiecare duminică că dacă nu, zice că nu știe că-i duminică. Așa a fost și când a fost primar, în fiecare zi se îmbrăca așa.

Am ajuns, aș putea spune, în vremea aceea, că poate în mai bine de 90% din case am intrat. Toate cărările și toate drumurile laterale le-am călcat cu piciorul. Că venea câte unul:  "Păi, că închid cărarea aia, că aia n-o fost!" "N-o închide, că eu am călcat cărarea aia. N-are rost să o închizi. " Într-o vreme, făceam și stare civilă, și autorizații de construcție, și autoritate tutelară, și pompieri și lucrări de secretariat. Toate, în afara de registrul agricol și contabilitate, erau la secretar.

Grupul satiric din Ibănești

De scris, am scris mult într-o vreme, dar scriere satiric, pentru că am condus grupul satiric din Ibănești 10 ani, de la sfârșitul lui ‘71 până în ‘82. Am umblat aproape toată țara asta. Regretatul meu prieten, Ion Chirteș, fost director la Dulcea, profesorul Virgil Chirteș și cu mine - noi trei am fost nucleul (și eram prieteni la cataramă). Și pe lângă noi, dl și dna Ambruș, Mitică Husar, dar el nu a venit mult, au mai fost, au mai venit unii, au mai ieșit. Eu făceam textul și eram și unul dintre interpreți. Textele mele au avut întotdeauna un fir roșu, adică să nu deraiem de la subiect mult, dar am tăiat și-n dreapta, și-n stânga. Și era greu pe vremea aia că era cenzura. Era domnul Florea, Dumnezeu să-l ierte, directorul Direcției Județene de Cultură, el a  avut încredere în mine și m-am dus, am făcut cursuri, am învățat, am făcut cursuri la Școala Populară de Artă în Târgu Mureș, la brigăzi artistice și grupuri satirice. El, înainte de a lansa un spectacol, un program, venea și spunea – trage aia jos, aia tai, vezi, aici mai îndulcește. A mai venit și Conțiu, ne-o mai ajutat, Dumnezeu să-l ierte, Vasile Conțiu, instructor tot la direcția județeană.

Întâi mă uitam cu cine lucrez, pentru cine scriu textul și așa și scriam. Țin minte că l-am pus pe Virgil și pe domnul profesor Ambruș de-au cântat amândoi, și amândoi sunt afoni, au cântat amândoi ca urșii care și-au băgat degetele în miere. „Am fost cam lungi de unghii/ Astăzi ni s-o înfundat/ Stăm acuma după gratii/ Unu lângă ălalalt.” Îți dai seama cum au mornăit ei amândoi, unul mai sus, unul mai jos, că niciunul nu știa cânta.

În ‘71, când am început, a fost aici o brigadă artistică făcută cu cadrele didactice de aici, de către un instructor de la casa județeană de creație. El era oltean și tenta melodiilor era oltenească. Cum  nu prea era mișcare mare atunci, brigada de la Ibănești a luat locul I la faza între comune și trebuia să meargă la faza județeană, care s-a ținut la Bistrița. Și-a zis: „Mergem la faza județeană, trebuie să îmbunătățim ceva!” Și atunci ne-a chemat pe mine și pe Ion Chirteș. Cu noi doi s-a îmbunătățit puțin situația și am fost clasați pe unul dintre locurile I la nivel de țară. Eu interpretam un rol de bețiv în sală, ca până la urmă să ajung pe scenă. Mi-am intrat în rol, nu știu ce a zis ăla de pe scenă și m-am dus să mă sfădesc cu el. Întâi, am sărutat o domnișoară care mi-a dat o plamă și s-o ridicat președintele juriului – „Cine-i derbedeul ăla, de ce lăsați bețivanii?” M-am dus la el: „Ție ce-ți trebe, mă?” Președintele juriului s-o fost lăsat jos, dar s-o ridicat unul mai tânăr. Ăla, pe când am ajuns la el, așa, cu încetinitorul, s-o lăsat și el jos. O văzut că-i bai. Și-am început să mă “cert” cu cei de pe scenă. Și ceartă, controversă. Că dacă vreau să mă duc la cofetărie la Ibănești să beau un rom și un sifon, mă duc și beau romul acolo, mă duc doi kilometri până la sifonărie, iau un sifon, beu un pahar de sifon, mai viu doi kilometri înapoi și mai beau un rom... și scandal... În orice caz, nu au scris nimic cei din juriu. Și, în încheiere, m-am urcat pe scenă, la cântecul de final. Și a venit președintele juriului, i-a felicitat pe toți, a ajuns la mine și mi-a zis o înjurătură de mamă... „Mă, ai făcut de nu o scris nimeni din juriu nimic. Veniți cu mine la București!” Atunci am știut că vom lua unul din cele trei premii.

Ne-am dus la București, am făcut o săptămână de repetiții, era a 50-a aniversare a partidului comunist român și, la repetiția finală, securiștii pe noi ne-au scos. Ne-au dat diploma, ne-au dat trei mii de lei premiu, dar ne-au scos din program. Cum să apară un bețiv, și minuni din alea... Noi  am făcut repetiții, ne-am integrat cu alții, știam când intrăm, când ieșim, și pe când să intrăm, au zis nu. A venit Florea, Dumnezeu să-l ierte, că a  fost cu noi, și a zis. „Nu, noi nu intrăm în spectacol!”. Nu intrăm, nu intrăm... ne-am luat premiul, ne-am dus, ne-am cumpărat de băut, ne-am dus la hotel și ne-am cinstit noi liniștiți. Și de acolo a început activitatea mea, m-am autorizat și am primit adeverința că am absolvit cursul."

Povestește rar și frumos, gesticulează și-și schimbă imperceptibil vocea întocmai ca un actor, intră în pielea personajelor despre care vorbește. Eugen Matei este un foarte bun povestitor, iar viața lui, destinul lui individual, se împletește cu cel al comunității în care trăiește. Își poveștește viața, dar, în același timp, povestește despre Ibănești, despre muncal la pădure, despre țapinari, cooperativă, munca la secretariatul primăriei, la grupul satiric. Om și comună, într-o profundă relație simbiotică.

GALERIE FOTO: Imagini din Ibănești care surprind momente din povestirile lui Eugen Matei  (arhivă foto realizată de Nicoleta Man - Biblioteca Ibănești. Mai multe fotografii, găsiți în Fotografii-document din Ibănești).

11.03.2018
Pe urmele regilor, pe Valea Gurghiului
Pe urmele regilor, pe Valea Gurghiului
Când a zărit cerbul înaintând liniștit, tânărul prinț a lăsat deoparte pușca de vânătoare și și-a luat aparatul de fotografiat. L-a surprins bine, fotografia fiind chiar reușită, după cum povestește August R. von Spiess, directorul Vânătorilor Regale și autorul monografiei “Gurghiu. Domeniul regal de vânătoare în trecut și astăzi”.

Era toamna lui 1936, iar prințul moștenitor Mihai, în vârstă de doar 15 ani, se afla la Lăpușna, în sezonul boncănitului cerbilor, alături de tatăl său, Regele Carol al II-lea, de prințul Friedrich von Hohenzollern, prințul Wilhelm zu Wied, prim-ministrul Tătărescu și directorul general al băncii de asigurări din Cluj. Ca în fiecare toamnă, trenul Curții Regale adusese oaspeți de seamă la Reghin. 

Toamna se adună oaspeții regali 

“Ca în fiecare an de la începutul domniei Majestății Sale, pentru regele Carol al II-lea al României sfârșitul lui septembrie este perioada în care înalții săi oaspeți se adună în noul castel de vânătoare Lăpușna din fondul regal Gurghiu, fie pentru goana la urși și mistreți, dacă vremea fructelor sălbatice o permite, fie pentru a-și potoli patima de a vâna nobilul cerb", nota August R. von Spiess în anul precedent, într-un articol publicat în presa de specialitate a vremii, inclus în “Gurghiu. Domeniul regal de vânătoare în trecut și astăzi”. În acea toamnă, după ce trenul regal a ajuns în Reghin, pe data de 24 septembrie 1935, regele Carol al II-lea și suita sa au traversat cu mașina Reghinul și s-au îndreptat spre Gurghiu, unde a avut loc un moment special, și anume ceremonia de dezvelire a unui bust al regelui Ferdinand. 

"După încheierea festivității, Majestatea sa împreună cu suita au ajuns, după o oră de mers cu mașina în ritm susținut, la castelul de vânătoare Lăpușna, așezat în mijlocul unei văi înconjurate de pădure, la confluența râurilor de munte Creanga Albă, Lăpușna, Săcuieni și Sebeș". În suita regelui se aflau principele Friedrich von Hohenzollern, vărul său, și consilierul său montan Weisshan, renumit alpinist, principele Wilhelm zu Wied, prințul moștenitor Mihai, primul ministru Tătărescu și ministrul Finanțelor Inculeț, mareșalul Curții, Generalul de divizie Ilasievici și Marele Maestru al Vânătorilor Regale, Anton von Mocsony. 

Cu câțiva ani înainte, în toamna lui 1933 îi invitase la fondul Gurghiu-Lăpușna, cu aceeași ocazie, pe sora lui, regina Maria (Marie de Hohenzollern-Sigmaringen) și pe soțul acesteia, regele Alexandru al Iugoslaviei.

Prințul Rudolf al Austriei pe Valea Gurghiului

Locuitorii acestor ținuturi erau obișnuiți să primească astfel de vizite. În urmă cu vreo cinci decenii, principele moștenitor Rudolf de Habsburg, fiul împăratului Franz Joseph I al Austriei, venea constant în aceste locuri și la castelul din Gurghiu. Cutreiera pădurile și văile îmbrăcat într-un costum vânătoresc din zona Steiermark, cu pantaloni scurți din piele de capră neagră și jachetă scurtă într-o companie aleasă, formată din prinți, baroni, conți, oficiali de la curte și alături de prietenul lui, contele Samuel Teleki, care în 1871 luase în arenda domeniul de vânătoare de la Gurghiu. În octombrie 1888, a venit la vânătoare însoțit de Eduard de Wales, cel care urma să devină regele englez Eduard al VII-lea și de arhiducii Otto și Friedrich. Însuși tatăl lui, împăratul Franz Joseph, făcuse o donație pentru pădurarul Dumitru Vețian, despre care aflase că fusese rănit de moarte de un urs, întâlnirea cu acesta fiind soldată cu răni grave la cap, mâini și cu picioare sfâșiate. 

"Vreau să rămân în apropierea cocoșilor, chiar de-ar fi să dorm pe cetină de brad!" - regele Ferdinand al României

22 septembrie 1925. Era o dimineață senină când trenul regal a intrat la ora 8:00 în stația Reghinul Săsesc. Regele Ferdinand al României era însoțit de Marele Maestru de Vânătoare, Excelența Sa Anton Von Mocsony, de medicul personal dr. Mamulea și, până la încărcarea bagajelor în trenul forestier, au servit micul dejun. Apoi au pornit la drum, de-a lungul râului Gurghiu, spre colonia de case de lemn Lăpușna, aflată la 42 km depărtare. Acolo, la gura văii Sebeșului, la postul de jandarmerie, au coborât din tren și au continuat drumul de patru kilometri cu mașina până la casa de vânătoare Sebeș.

Regele Ferdinand a venit în numeroase rânduri în munții și pădurile Gurghiului, numite de von Spiess în repetate rânduri un "El Dorado vânătoresc", aducând cu el oaspeți de seamă. Poposesc aici nepoții săi, prinții Friedrich și Franz Josef de Hohenzollern-Sigmaringen, regele George al Greciei, principele regent Nicolae al României. Vine des și regina Maria a României cu o suită aleasă, încă din perioada în care castelul de vânătoare de la Lăpușna este în construcție pentru a se sfătui cu arhitectul ceh Karel Liman asupra amenajării castelului și a parcului înconjurător. Regele Ferdinand nu era un om mofturos și, în timpul ieșirilor la vânătoare, nu refuza condiții dificile. "Vreau să rămân în apropierea cocoșilor, chiar de-ar fi să dorm pe cetină de brad!", a răspuns hotărât regele Ferdinand când, după trei ore de mers călare, a fost întrebat dacă nu ar prefera să se cazeze la o casă de vânătoare destul de confortabilă decât într-o colibă ciobănească, își amintește directorul Vânătorilor Regale.

Oamenii și întâmplările locului 

Figurile ilustre de prinți, regi, conți, baroni și alte personalități care au poposit prin aceste locuri (fără a fi uitați Horthy Miklos, Nicolae și Elena Ceaușescu, I. Gh. Maurer) lasă loc însă și oamenilor locului în monografia lui von Spiess. Așa cum este bătrânul Nechita Bloș, vajnic vânător de urși, născut într-o familie în care tatăl, bunicul și frații erau vânători de urși și, cu siguranță, vânători de urși urmând să devină și fiii lui. "Bătrânul Nechita a fost un mare vânător de urși. Îi vâna cu o pușcă simplă, cu cuțitul și cu securea. Era un om foarte puternic, gâtul îi era ca de taur, iar capul îi era ca de Jupiter", spune von Spiess. Și cu altă ocazie: "Este un om solid, musculos, care dacă s-ar lua la trântă cu ursul, cu siguranță l-ar birui. Pletele zbârlite din fruntea capului erau negre cu câțiva ani în urmă, după spusele oamenilor, petecul acela din vârful capului s-a albit în câteva minute în urma luptelor cu fiara (...) Portretul este al unui om cu o puritate care se regăsește doar în zona muntelui, fețe care merită desenate și puse pe cărți de vedere și reviste".

Povestea lui Gliga Vasile Drăgan din Ibănești, paznicul contelui Samuel Teleki, este de-a dreptul dramatică, fiind un țăran - vânător care a dat din întâmplare peste un urs provocat de câini ciobănești. "La 15 noiembrie 1893, Gliga Vasile Drăgan a mers în zona Blidireasa de pe teritoriul de vânătoare Ibănești, arendat de conte. Urcând aici, a întâlnit o turmă de oi și l-a întrebat în treacăt pe ciobanul care păzea turma dacă nu cumva a văzut vreo urmă proaspătă de urs. Acesta i-a zis că urme de urși nu a văzut, dar de mistreți există o mulțime. Așa că a mers mai departe la deal. După ce a urcat vreo 400 de pași, a auzit deodată câinii de la turmă lătrând și lătratul se apropia tot mai mult spre el. Gliga se afla tocmai într-o șa a muntelui, înconjurată de stânci, care dădea într-un desiș de fagi. De acolo a ieșit vânatul fugărit de doi câini. Crezând că e un mistreț, a rămas locului pe trecătoare, când deodată a apărut gâfâind un urs de mărime mijlocie." Ursul a mers direct la el, l-a atacat și l-a trântit la pământ. Și-a pierdut cunoștința și când și-a revenit a văzut că ursul îl lăsase în pace și că se îndepărta agale, tot uitându-se către el. Cumva-cumva a reușit să se târască spre vale, și a primit ajutor de la cioban și niște tăietori de lemne". Fotografia acestuia, care-l înfățișează mutilat de urs (inclusă în galeria foto), a fost prezentă în acea vreme la Expoziția de Vânătoare de la Viena.

Toamna a adus prima ninsoare a anului 1871, dar și primul cerb! Până atunci nu se văzuseră prin locurile acestea cerbi, așa că atunci când au apărut primele urme, s-a crezut că e vorba de mistreț! Dar când a mers pe urme, pădurarul Dumitru Vețian, a văzut că presupusul mistreț mâncase mugurii de pe o creangă de stejar de înălțimea unui om. Nu a știut ce să mai creadă. Mult timp a continuat să observe urmele și locurile unde păscuse animalul, până când i-a venit în minte că nu poate fi decât urmă de cerb, a unui animal despre care știa până atunci numai din auzite...

- Sursă de informații și fotografii: "Gurghiu. Domeniul regal de vânătoare în trecut și astăzi", de August R. von Spiess. 

- Monografia “Gurghiu. Domeniul regal de vânătoare în trecut și astăzi” a fost publicată în 1928, în Sibiu. Lucrarea a fost tradusă și publicată recent la editura Honterus și în limba română, fiind completată cu articolele scrise de autor pe această temă pentru publicațiile vremii și după 1928. 

 

 

 

01.08.2019
Slujnică de la 12 ani. Povestea unei copilării muncite
Slujnică de la 12 ani. Povestea unei copilării muncite
Victoria avea 12 ani și terminase patru clase când mama ei a anunțat-o că o va băga slujnică. "No, dragu' mamii, nu să te dau la școală mai departe...  dacă-ți trebuie să mănânci și să te îmbraci, n-ai decât să te duci să-ți câștigi!", i-a spus.

"Eu știam ce înseamnă să fii slujnică de la surorile mele mai mari și atâta am putut zice: «Mamă, dar eu ce mă fac dacă dumneata mă bagi slujnică? Cum lucrez?» Că eu eram micuță și slăbucă, cea mai mică din cei unsprezece frați... «N-am ce face, dragu' mamii, ce poți, aia faci!», mi-a zis mama", își amintește Victoria Todoran (Victoria lui Nelu lui Roșca).

Oamenii la care a intrat slujnică au fost înțelegători și i-au dat să muncească după puterile ei. Dar de lucrat, trebuia să lucreze, nu putea să se întoarcă acasă, la mama, dacă nu-i plăcea. „Că degeaba mergeam acasă la mama, că știi ce zicea stăpânul? «Sluga fugită, sâmbria pierdută!». Dacă, de exemplu, ședeam șase luni acolo, și apoi meream acasă, nu mai îmi dădea nimic.” A fost slujnică patru ani, în mai multe locuri, până când s-a măritat.

Slujnică pe haine și încălțări

Lelea Victorie are 68 de ani acum, iar dacă o întrebi ce a făcut în viață, o să-ți spună - simplu, firesc, fără să se plângă și fără urmă de cabotinism - că a lucrat. A lucrat cât a fost copil, a lucrat cât a fost adolescentă, a lucrat în toate zilele care au urmat. 

Când s-a născut, părinții se îmbolnăviseră deja cu vreo doi-trei ani înainte. Tatăl, care lucra la pădure, fusese lovit de un lemn în cap și de atunci avea probleme de sănătate, iar mama suferea cu inima. “Când m-o făcut pe mine, a zis mama către moașă să mă ia și să mă țipe, că am fost a opta fată: «Ia-o, tăișo, și țip-o, că iar e fată. Ce mă fac cu opt fete?» Până la 12 ani, a mers la școală și o ajuta pe mama ei, care i-a obișnuit pe toți cu lucrul: „«No, tu poți să duci lemne? Tu aduci lemne în casă! Tu poți să aduci o găleată cu apă? Tu aduci o găleată de apă!»Tu ai treaba asta de făcut, tu treaba asta, tu asta, după putințele noastre. N-o fost că sunt copil și mă duc la umbră să mă joc! Eu am fost mai micuță și, când erau la fân, la căpălit, îmi spuneau: «tu du-te adu-ne apă sau du-te, așa cum puteam, de bagă la vacă de mâncare». De două-trei ori, cum puteam, luam fân și băgam la vacă de mâncare. Sau, aveam o coșărcuță cu toartă pe deasupra, și îmi punea buruieni în ea – „«no, du-le la porci!»”

La 12 ani, a mers pentru prima oară slujnică. „La Podul Runcului, era un om gazdă, îi zicea Ionu' lui Mitra Florii. Acolo am învățat să mulg vaca, am învățat să dau la porci, am învățat să rânesc, să țip balega din poiată, să lucru la fân, să căpăluiesc. Când m-a băgat slujnică la omul ăla, a zis mama: «Io ți-o dau, tete Ioane, slujnică, dar s-o înveți să lucre». Am stat la omul ăla doi ani slujnică. M-o băgat slujnică pe încălțări, rochie, bluză, un lipideu, o perină, un țol – pe haine, nu pe bani! Eu cu alea m-am măritat, cu ce mi-am câștigat de la slujit, că mama nu a putut să-mi facă chiar absolut nimic."

După cei doi ani, mama a băgat-o slujnică la o familie cu șapte copii unde a stat un an de zile, pentru că mai mult nu a rezistat. Vitele se dădeau de prin mai și până în septembrie la pășune și trebuia să mergi la muls dimineața și seara, iar femeia la care lucra nu avea cu cine lăsa copiii. De multe ori, ca să nu stea cu copiii, prefera să meargă ea la muls. "Și știi ce distanță era? Cam de aici, din Dulcea, la Podul Runcului. Și așa mergeam și seara, și dimineața. Aveam o oală, pe dinafară tot îi era sărit smalțul, că-mi ajungea jos, cum eram mică și-mi era grea. Dar aveam vecine bune și mai aduceau și ele oala, mă ajutau, că le era milă de mine." 

După un an, când nu a mai putut, mama i-a zis: "«Nu-i bai, dragu' mamii, că te bag în altu' loc slujnică!» Și m-o băgat în alt loc slujnică, la gazdă mai mare! Acolo avea câte trei vite în poiată, și vară și iarnă, și avea scroafă cu câte 12 purcei. No, acolo chiar mi-o fost greu!»  După ce a plecat de aici, când a aflat că ar fi urmat să fie slujnică din nou la familia cu mulți copii, i-a spus mamei că dacă o mai bagă slujnică se mărită cu primul care o cere. Nu împlinise încă 16 ani când s-a măritat, iar băiatul avea 22 de ani. 

"Apoi de-a tăia lemne pe tine, acolo stai, la casa mea n-ai ce căta!"

"Să vă spun cum făceam când m-am măritat: făceam întâi mămăliga, o înveleam într-un prosop și o băgam sub perină și, apoi, tot în oala aia făceam zeamă, că nu aveam în ce să fac de mâncare. Că am fost doi copii necăjiți. Soțul a fost crescut de bună-sa, că el a fost de opt ani când i-o murit mumă-sa. Și ne-am luat laolaltă doi copii săraci, necăjiți, ne-am ajutat unul pe altul și așa le-am luat de la zid. Aici a fost pădure, cât vedeți, de carpeni, și tot am uricuit-o cu bărbatu-meu și am făcut casa." Nevoia i-a unit mai ceva decât dragostea, că nu se aveau decât pe ei, alt sprijin nu aveau. Mama ei a vrut să o bată când a aflat că a fugit cu băiatul și șase luni i-a fost frică să mai meargă acasă, la părinți. "«Tu ți l-ai cătat, apoi de-a tăia lemne pe tine, acolo stai, la casa mea n-ai ce căta! Cu bune, cu rele acolo stai, unde te-ai dus!», asta a fost cuvântul și-al mamii, și-al tatii". Dar au iertat-o și în anul următor au făcut nunta.

"Într-un fel, nu îmi pare rău că am trecut prin asta, că am învățat să deosebeasc răul din bine și binele din rău. Am învățat și greutatea, dar am învățat și să mă descurc în viață. Lucrând, că prin lucru te înveți să te descurci în viață. Atunci, așa se obișnuia. Uite, băieții, unde erau copii mulți, erau băgați slugă la oi. Așa erau vremurile, copiii nu au chiulangit." Cât a fost slujnică, nu a avut voie să meargă la joc, nu era vreme de asta, că erau treburile de dimineața (la cinci dimineața era deja în grajd), de amiază, de seara. Avea voie să iasă doar duminica, la biserică. În patru ani, a stat acasă la părinți două săptămâni. În schimb, a învățat ce înseamnă o gospodărie: cum se ține o vacă, cum se ține un porc, cum să le dai de mâncare, cum să lucrezi pământul. "M-am măritat în ianuarie, 16 ani împlineam în august. Dar am știut să mă apuc de gospodărie, deși aveam doar 15 ani. Iar după nuntă ne-au mai rămas niște bani și am mai luat o darabă de loc de ne-am mai lărgit o țâră. Ne-am cumpărat cal, vacă și am știut să ne ducem gospodăria înainte." 

Când au socotit că încep să se descurce mai bine, că nu mai sunt așa de amărâți și necăjiți, bărbatul i s-a îmbolnăvit. A stat două săptămâni cu el internat la Tîrgu Mureș, șase săptămâni în București, în cele șase săptâmâni a fost operat de trei ori la cap (a avut un hematom canceros pe creier) și când au venit acasă, la patru săptămâni a murit. "Cum să mai știu eu de bine? Avea 47 de ani... Eu nu aveam încă 41 de ani". Era singură și, în plus, rămăsese cu datorii. 

Doamne, dă-i bine la mama că m-a băgat slujnică!

Pe un colț al mesei, stă Psaltirea, în care sunt însemnați psalmii 50 și 142 (psalmii preferați, care o liniștesc) și o carte de rugăciuni. "Ca credința în Dumnezeu, nu te ajută nimica. Că mă gândeam când l-am îngropat – Doamne, dar eu ce m-oi face? Doamne, dar eu cum m-oi descurca în viața asta, singură și cu datorie? Cum o plătesc? Și nu știu, de multe ori mă gândesc la cât mi-a ajutat Dumnezeu. Seara mă culcam amărâtă, necăjită, plângând și dimineața, când mă trezeam, eram alta, simțeam că Dumnezeu e cu mine. Și mă ajuta! Când unul mă chema la lucru, când altul la fân sau la căpăluit. Mă duceam, lucram și seara îmi puneau bănuțul în mână. Duceam și lapte la lăptărie, așa mi-a ajutat Dumnezeu că, după ce l-am îngropat, în șase luni n-am mai fost datoare deloc", spune lelea Victorie.

În iulie, se fac 27 de ani de când i-a murit soțul și este singură (nu are copii pentru că a născut gemeni, dar au murit la scurt timp după naștere). S-a descurcat fără pensie, doar lucrând. Trecerea anilor, greutățile au făcut-o să se uite cu mai multă îngăduință spre anii de muncă din tinerețe, să treacă peste durerea și nedumerirea simțite când, copilă fiind, a primit vestea că va fi băgată slujnică și să-i mulțumească mamei pentru că a obișnuit-o cu munca, singurul lucru care a ajutat-o să dea înainte în viață. "Dacă nu m-aș fi învățat să lucrez, oare mă puteam descurca în anii ăștia de singurătate, m-aș fi descurcat să-mi duc gospodăria înainte? Doamne, dă-i bine la mama în pământ că m-o băgat slujnică, că m-am învățat să lucru și să știu ce-i bine și ce-i rău!" 

 

 

05.02.2018
Fotografii-document din Ibănești (VIDEO)
Fotografii-document din Ibănești (VIDEO)
Câteva sute de fotografii vechi adunate, scanate și prelucrate de Nicoleta Man, bibliotecară la Biblioteca Comunală Ibănești, ne arată viața de odinioară din comuna noastră.

Grupate în nouă secțiuni, cele aproape 750 de imagini conturează un tablou complet, care surprinde toate momentele importante ale vieții oamenilor din comuna noastră: copilăria, anii de școală, tinerețea, armata, nunta, munca, timpul liber, viața spirituală, părinți, bunici și străbunici. Veți revedea dascăli, străbunici și bunici și cum sărbătoreau, lucrau, respectau tradițiile sau poate vă veți recunoaște în pozele dedicate anilor de școală sau copilăriei.

"Am vrut să scot din lada de zestre a bunicii nu doar costumele populare, ci și instantanee, momentele spontane din viața oamenilor. Varianta online mi s-a părut cea mai potrivită și am preferat-o unui album de bibliotecă pentru că, în acest fel, au acces la fotografii și persoanele plecate din sat, cele aflate în străinătate, care-și pot revedea astfel prieteni, rude și vecini", spune Nicoleta Man despre impresionantul demers.

Fotografiile pot fi vizionate fie în cele nouă filme din continuare, fie accesând link-ul Galerie media, și mai departe secțiunea a doua, denumită "Galerie video" (după galerie foto), fie pe Youtube - Fotografii document.

Copilăria

Anii de școală

Tinerețea

Armata

Nunta

Munca

Timp liber

Viață spirituală

Părinți, bunici, străbunici

04.26.2018