34 de ani secretar la Primăria Ibănești, profesor, viața lui Eugen Matei este indisolubil legată de viața comunei în care trăiește. Amintirile și istoria lui personală reînvie imaginea Ibăneștiului de odinioară.

- Bă... Ioane...! 

...

- Da, mă Vasilie...

...

- (Glasul devine ușor oftat) Apăi mai ții minte, măi, Ioane...?

...

- Ce... mă, Vasilie...?

...

- Păi când am ruculuit deștan în Galiția cu țolu de acas’, mă!

...

- Ie... mă!

Vorbeau tare rar bătrânii și depănau amintiri despre „bătaia ai’ dintâi”, în timp ce un băiețel le asculta cuminte povestirile. Iar expresia auzită de nenumărate ori la bunicul său, născut în 1875, „când am ruculuit deștan în Galiția, cu țolu de acas’”, a ținut-o minte toată viața. Serile, stătea lângă foc și asculta ce mai zic și femeile venite de povești la bunica, cum luau ele satul de sus în jos, de fiecare dată spunând: „Asta aici rămâne, aici rămâne între noi...” Asta era atunci distracția lui de copil: să stea lângă foc și să asculte ce povestesc ele. 

Munca la pădure

Cum a crescut, toate verile și vacanțele de vară, până prin '60, le-a făcut la munte, între muncitorii forestieri, unde tatăl nu l-a scutit de niciun fel de corvoadă: de la udat de poduri, la măsurător, expeditor și, ultima dată, la corhănit de metri.

"La început, se tăia cu joagăr și muncitorul avea genunchiere din piele de porc. Cu joagăr și topor. Atât, nimic mai mult, fără Husqvarna sau Stihl. Primele motoare au fost drujbe, și drujbe le-a rămas denumirea (care înseamnă "prietenia" în rusește) și apoi a apărut și meseria de drujbist. Între ‘58 și ‘60 au apărut aici primele două drujbe. Le-a luat IFET-ul și le-o dat la doi mecanici care se pricepeau – Tomoioagă Gheorge și Baciu Gheorghe – erau maramureșeni și i-a trimis la Valea Gâtii. Țin minte că le-au dat benzină fină și le-au pus să meargă în gol, să-și facă rodajul… și, vai de mine, atâta finețe și atâta grijă! Erau înalte și aveau lama întinsă în față. După aceea, au apărut alte motoare. Stihl, primele, erau așa de mari de avea ce căra săracul drujbist, săracul motorist în spate. Dar erau mai dure, mai solide. Apoi au apărut Metrom, Carpați și acum Husqvarna și Stihl.

Dar înainte de drujbe, pentru fasonatul lemnului de foc, erau grupuri electrogene - motor de tractor, un diesel care acționa un dinam. De la dinamul respectiv, mergeau rețele de curent și la capăt erau niște motorașe și o lama, un mâner sus și un întrerupător. Erau foarte periculoase. Că erau cu curent și nu știi… motoru-i prost. Îl punea omul să steie în picioare, iar dacă nu era atent, îl lovea cu o creangă și cădea jos, în momentul în care cădea se declanșa întrerupătorul și pornea cu lama aia și nu pățea cel care lucra cu el, ci vecinul, care nu știa că vine, numai venea pe el. Și s-au întâmplat foarte multe accidente. Și după ce au apărut drujbele și astea, s-o renunțat la ele, dar a fost un pas înainte pe lângă joagăr. Un pas înainte, dar periculos."

Pais, fux, mărină, pălugă

"La comandă la țapină nu era ușor, nu oricine știa țapină! Când auzeai comanda, trebuia să știi cum să pui țapina și ce să faci cu ea. Pais, fux, mărină și pălugă! La pais se prinde cu țapina și lemnul se dă înainte sau înapoi, la fux se împlântă țapina și se împinge, la mărină se prinde cu țapina și se rostogolește lemnul pe loc, la pălugă, bagă coada de țapină și ridică (aia e cea mai grea, ca să-l mute de un capăt mai încolo ca să-l alinieze să-l poată încărca) și legăr – când vine lemnul înapoi. Ca să nu vină înapoi ziceau legăr și atunci se punea țapina în dreptul lui ca să nu mai vină înapoi."

Dimineți la Rogin

“Vreau să vă mai povestesc ceva ce mi-o plăcut mie, atunci, la viața aia pe care o trăiam în munte, alături de muncitorii forestieri. Lunea dimineața,  Roginul era tot plin de rotocoale de oameni îmbrăcați în alb. Pe vremea aia, toți mereau în cămăși albe și izmene albe, curea și raniță. Ranița era făcută din pânză albă, puse două bucăți de ceva la colțuri, prins un ștreang la gât și lunea dimineața, pe timp de vară, ți-era mai mare dragul să te uiți. Fiecare era cu brigada lui. Veneau de la Hodac și de la Ibănești, se adunau și așteptau personalul să vină să-i ducă la munte. Mi-a rămas în minte imaginea asta și n-am s-o uit niciodată. O mare de oameni îmbrăcați în alb. Într-o încercare a mea de scriere, le-am numit lebedele Roginului. Uitându-te de pe ștrec, de pe calea ferată, era o minunăție să vezi tot Roginul ăla plin de oameni  în alb. Și când fluiera trenul, la Petra lui Iacob, cam 300 de metri mai în jos de Rogin, vedeai  toată marea asta de oameni ridicându-se deodată îndreptându-se către tren. Și venea un tren cu 20 de platforme, după care se agățau vagonețele, micuțe, pe 4 roți, care erau ale celor care lucrau la calea ferată la întreținere. Alea se agățau după tren, ultimul era cel care mergea mai aproape și tot așa până la cel care merea până la Lăpușna. Și pe traseu, unde era locul de muncă, numai se descăța de ăl din față, și trenul merea mai departe.

Diriginte la 17 ani

După ce a terminat liceul, Eugen Matei a dat examen de admitere la facultatea de Geologie și Geografie din București. Nu a reușit și s-a întors acasă.

„Am venit acasă și m-am dus la secția de învățământ Reghin. Mi-au dat o fițuică să mă prezint la Toaca, lunea. Când m-am dus la Toaca, acolo era numit cineva  pe postul acela, dar inspectorul era la Isticeu, că atunci s-a înființat clasa a cincea la Isticeu și la Dulcea. Am venit de la Toaca pe jos, peste Dubiște la Isticeu. Pe când am venit la Isticeu, nu era acolo inspectorul, că plecase la Podu’ Runcului. Și m-am dus la Podu Runcului și acolo mi-au zis că ar fi un post de limba rusă. Am acceptat. Ana Todoran, numită la Dulcea, era vecină cu mine și mi-a zis: „Nu te duci tu la Dulcea să vin eu numai până la Podu’ Runcului?” „Bine, mă duc la Dulcea!”, am zis. A doua zi, m-am dus la Dulcea și dulce m-am făcut, acolo am rămas. Eram profesor de limba română, dar în clasa a cincea am predat toate materiile, în afară de matematică și agricultură. Era numai clasa a cincea, pe urmă a fost a cincea și a șasea, a cincea, a șasea și a șaptea etc. Deci, am fost diriginte la prima serie de gimnazial la Dulcea. Și unde pui că eram numai un pic! Eram mărunțel, cam cu 20 de cm mai mic decât sunt acuma! Aveam 17 ani și jumătate. Am avut un elev, cu 3 ani mai mic decât mine, că părinții, după ce a făcut patru clase nu l-au mai lăsat la școală. Și când s-a înființat școala a Dulcea a venit și a zis: "Tovarășu’ învățător, nu mă luați și pe mine în clasa a cincea?" "Hai, măi copile, treci aici!", i-am zis. Erau 13 elevi. Era o țâr’ de clasă unde e acum căminul cultural, în capătul de sus era un pic de chichineață de odaie, în care erau patru bănci de câte patru copii. O tablă de lemn și asta era școala. Dar veneau la școală, nu abandonat niciunul din elevii mei școala, din clasa aceea, că mai târziu au venit alte clase și mai rămânea, mai scăpa câte unul.

Cooperativa Ibănești

„După armată, am venit la școală încă un an și apoi am intrat la cooperativă. Cred că așa aș fi rămas, în comerț, dar s-a desființat. Cooperativa Ibănești avea 17 unități de desfacere (magazine și bufete), cu Hodac cu tot, plus vreo zece unități de prestări servicii (inclusiv o croitorie de mică serie, două croitorii de comandă, pantofărie, reparații păpuci, fluieri în Hodac). Dar le-a dus stăpânirea la Reghin și atunci am mai stat un pic până când a fost concursul la primărie și au fost câțiva care mi-au zis: Du-te, mă, e mai bine decât la cooperativă, nu ești tot pe drumuri. M-am dus, și acolo am rămas.

 Secretar la primărie

34 de ani a fost Eugen Matei secretar la Primăria Ibănești. “S-au schimbat în timpul cât am stat eu secretar vreo șase primari, din ei patru nici nu mai sunt. Primul care o fost  primar când am intrat eu, dl Chirteș Dumitru, stă acum un pic mai jos decât mine, are 89 de ani, merge în fiecare duminică la Biserică, precis, locul meu e lângă el, și poartă cămașa țărănească în fiecare duminică că dacă nu, zice că nu știe că-i duminică. Așa a fost și când a fost primar, în fiecare zi se îmbrăca așa.

Am ajuns, aș putea spune, în vremea aceea, că poate în mai bine de 90% din case am intrat. Toate cărările și toate drumurile laterale le-am călcat cu piciorul. Că venea câte unul:  "Păi, că închid cărarea aia, că aia n-o fost!" "N-o închide, că eu am călcat cărarea aia. N-are rost să o închizi. " Într-o vreme, făceam și stare civilă, și autorizații de construcție, și autoritate tutelară, și pompieri și lucrări de secretariat. Toate, în afara de registrul agricol și contabilitate, erau la secretar.

Grupul satiric din Ibănești

De scris, am scris mult într-o vreme, dar scriere satiric, pentru că am condus grupul satiric din Ibănești 10 ani, de la sfârșitul lui ‘71 până în ‘82. Am umblat aproape toată țara asta. Regretatul meu prieten, Ion Chirteș, fost director la Dulcea, profesorul Virgil Chirteș și cu mine - noi trei am fost nucleul (și eram prieteni la cataramă). Și pe lângă noi, dl și dna Ambruș, Mitică Husar, dar el nu a venit mult, au mai fost, au mai venit unii, au mai ieșit. Eu făceam textul și eram și unul dintre interpreți. Textele mele au avut întotdeauna un fir roșu, adică să nu deraiem de la subiect mult, dar am tăiat și-n dreapta, și-n stânga. Și era greu pe vremea aia că era cenzura. Era domnul Florea, Dumnezeu să-l ierte, directorul Direcției Județene de Cultură, el a  avut încredere în mine și m-am dus, am făcut cursuri, am învățat, am făcut cursuri la Școala Populară de Artă în Târgu Mureș, la brigăzi artistice și grupuri satirice. El, înainte de a lansa un spectacol, un program, venea și spunea – trage aia jos, aia tai, vezi, aici mai îndulcește. A mai venit și Conțiu, ne-o mai ajutat, Dumnezeu să-l ierte, Vasile Conțiu, instructor tot la direcția județeană.

Întâi mă uitam cu cine lucrez, pentru cine scriu textul și așa și scriam. Țin minte că l-am pus pe Virgil și pe domnul profesor Ambruș de-au cântat amândoi, și amândoi sunt afoni, au cântat amândoi ca urșii care și-au băgat degetele în miere. „Am fost cam lungi de unghii/ Astăzi ni s-o înfundat/ Stăm acuma după gratii/ Unu lângă ălalalt.” Îți dai seama cum au mornăit ei amândoi, unul mai sus, unul mai jos, că niciunul nu știa cânta.

În ‘71, când am început, a fost aici o brigadă artistică făcută cu cadrele didactice de aici, de către un instructor de la casa județeană de creație. El era oltean și tenta melodiilor era oltenească. Cum  nu prea era mișcare mare atunci, brigada de la Ibănești a luat locul I la faza între comune și trebuia să meargă la faza județeană, care s-a ținut la Bistrița. Și-a zis: „Mergem la faza județeană, trebuie să îmbunătățim ceva!” Și atunci ne-a chemat pe mine și pe Ion Chirteș. Cu noi doi s-a îmbunătățit puțin situația și am fost clasați pe unul dintre locurile I la nivel de țară. Eu interpretam un rol de bețiv în sală, ca până la urmă să ajung pe scenă. Mi-am intrat în rol, nu știu ce a zis ăla de pe scenă și m-am dus să mă sfădesc cu el. Întâi, am sărutat o domnișoară care mi-a dat o plamă și s-o ridicat președintele juriului – „Cine-i derbedeul ăla, de ce lăsați bețivanii?” M-am dus la el: „Ție ce-ți trebe, mă?” Președintele juriului s-o fost lăsat jos, dar s-o ridicat unul mai tânăr. Ăla, pe când am ajuns la el, așa, cu încetinitorul, s-o lăsat și el jos. O văzut că-i bai. Și-am început să mă “cert” cu cei de pe scenă. Și ceartă, controversă. Că dacă vreau să mă duc la cofetărie la Ibănești să beau un rom și un sifon, mă duc și beau romul acolo, mă duc doi kilometri până la sifonărie, iau un sifon, beu un pahar de sifon, mai viu doi kilometri înapoi și mai beau un rom... și scandal... În orice caz, nu au scris nimic cei din juriu. Și, în încheiere, m-am urcat pe scenă, la cântecul de final. Și a venit președintele juriului, i-a felicitat pe toți, a ajuns la mine și mi-a zis o înjurătură de mamă... „Mă, ai făcut de nu o scris nimeni din juriu nimic. Veniți cu mine la București!” Atunci am știut că vom lua unul din cele trei premii.

Ne-am dus la București, am făcut o săptămână de repetiții, era a 50-a aniversare a partidului comunist român și, la repetiția finală, securiștii pe noi ne-au scos. Ne-au dat diploma, ne-au dat trei mii de lei premiu, dar ne-au scos din program. Cum să apară un bețiv, și minuni din alea... Noi  am făcut repetiții, ne-am integrat cu alții, știam când intrăm, când ieșim, și pe când să intrăm, au zis nu. A venit Florea, Dumnezeu să-l ierte, că a  fost cu noi, și a zis. „Nu, noi nu intrăm în spectacol!”. Nu intrăm, nu intrăm... ne-am luat premiul, ne-am dus, ne-am cumpărat de băut, ne-am dus la hotel și ne-am cinstit noi liniștiți. Și de acolo a început activitatea mea, m-am autorizat și am primit adeverința că am absolvit cursul."

Povestește rar și frumos, gesticulează și-și schimbă imperceptibil vocea întocmai ca un actor, intră în pielea personajelor despre care vorbește. Eugen Matei este un foarte bun povestitor, iar viața lui, destinul lui individual, se împletește cu cel al comunității în care trăiește. Își poveștește viața, dar, în același timp, povestește despre Ibănești, despre muncal la pădure, despre țapinari, cooperativă, munca la secretariatul primăriei, la grupul satiric. Om și comună, într-o profundă relație simbiotică.

GALERIE FOTO: Imagini din Ibănești care surprind momente din povestirile lui Eugen Matei  (arhivă foto realizată de Nicoleta Man - Biblioteca Ibănești. Mai multe fotografii, găsiți în Fotografii-document din Ibănești).