Imaginile trecutului îi revin atât de ușor și de clar în minte de parcă lucrurile pe care le povestește s-ar fi petrecut ieri. Parcă acum s-ar fi întâlnit cu regele Mihai la pescuit la Lăpușna, parcă acum îi trec prin față șirurile de soldați care vin de-o parte și de alta a drumului sau aude tunurile care aruncă proiectile peste sat. Și nicidecum nu va putea uita zilele foametei din 1947. Emil Marieșan, din Ibănești Sat, s-a născut pe 8 septembrie 1927 și amintirile lui sunt prețioase file de istorie a locului.

Când era băiat, în zilele de duminică ieșea în sat. Îi plăcea să vadă bătrânii care se întâlneau și stăteau pe bănci. “Erau bănci pe marginea drumului și erau bătrâni îmbrăcați în costum national, cu părul lung și alb. Hainele albe, ei albi, îmi plăcea să ies numai să văd bătrânii cât de frumos arată. Și mă întrebam dacă așa voi arăta și eu când oi fi bătrân...”

O amintire frumoasă i-a păstrat și regelui Mihai, pe care l-a întâlnit la Lăpușna, unde venea la pescuit. "S-a întâmplat că eram acolo și făceam fân. Și regele a prins un păstrăv și s-au dus să-i dea o găleată, să țină peștele viu, proaspăt. Și m-am dus și eu cu ei, ca băieții, că doar eram băiet. Nu-mi da nimeni importanță, dar mergeam și eu după ei. Regele sta de vorbă cu toată lumea, că era copil, că era bătrân. Îl vedeam cel mai scump om, și frumos, și inteligent, și tot felul. Avea obiceiul și venea până la Reghin cu trenul, pe urmă lua motocicleta, că era și mare șofer. Într-o zi, când a venit pe Mociar, i s-a stricat motocicleta, s-a dat jos, s-a apucat de meșterit, nu să aștepte să vină cineva. O meșterit, s-a urcat înapoi și dă-i drumul în sus. Nu se temea să umble singur sau că-l omoră cineva. Și oamenii îl respectau.”

Anii războiului

“Când sunt singur, îmi vin în minte multe lucruri. Mă gândesc că am făcut patru clase la școală la români, am învățat în română, de la clasa a cincea până pe clasa a opta, au fost ungurii și am învățat numai ungurește. La români am învățat lucruri frumoase în poezii românești, la unguri, lucruri ungurești. Patru clase la români și patru la unguri… După care am urmat Liceul Silvic din Gurghiu.”

Era încă la școală când el și niște colegi au hotărât să fugă în România. “Eu, Suciu, a lu’ Pântilia Mitului și a lui Florea Iovului… Eram colegi și ne-am înțeles toți să fugim în România, fără să știe nimeni. Tot discutam noi așa, pe afară, ca să nu ne audă cineva. Și într-o după masă vin ăștia și spun: “Gata, dimineață plecăm! La patru dimineața plecăm la Târgu Mureș, cineva ne trece frontiera și trecem în România!” Dar mama a tras cu urechea și a auzit înțelegerea noastră. Nu a zis nimic, dar când o fost dimineață m-a închis în cameră și mi-a spus că nu plec nicăieri. Ei s-au dus, au apucat a trece, fiecare și-a făcut liceul… eu am rămas închis în casă."

Anii războiului (Cel De-al Doilea Război Mondial) au lăsat cicatrice adânci tuturor celor care l-au trăit și, cu siguranță, și locuitorilor de aici. Multe amintiri triste sunt din acea perioadă: cum se săpau tranșee, cum au apărut tancurile în centru și oamenii nu aveau ce să zică, nu îndrăzneau, sau cum, în timpul luptelor, oamenii s-au refugiat la vale și "acolo, cum era piuă și vâltori, era săpat de apă și pe șanțurile pe unde o mers apa, bătrânii noștri au pus poște și pământ și acolo stam băgați", povestește Emil Marieșan.

"Nemții au stat vreo lună de zile. Se duceau câte o zi, veneau, dormeau, iar plecau. Se lucra în sus la tranșee, a fost lucrare mare acolo, de credeau că rușii vor veni drept la tranșeele lor, dar rușii au venit frumos și au coborât la Cașva, au venit pe partea astalaltă pe la Piatra Urșuii și au lăsat tranșeele acolo și de nu fugeau… îi prindea aici."  Și cum vă spun că au venit aici, pe Piatra Urșuii, și într-o bună zi... un tun! Bum de acolo și proiectilele prin sat! Când au tras, noi, băieții, eu, Victor, am ieșit și cu un binoclu să vedem de un trag ăia cu tunul. Ne-am tot uitat, dar degeaba, că nu am văzut nimic cu binoclul nostru. Noi nu vedeam nimic, dar ăia de acolo aveau binocluri mai bune ca ale noastre și ne-au văzut. Și cum ne uitam acolo, sună tunul și trece pe deasupra noastră și explodează un proiectil la vreo 50 de metri. Și când a explodat proiectilul, am fost grămadă jos. Am fugit și al doilea proiectil l-au tras exact unde am fost noi. Și-apoi atâta ispravă am făcut…  că apoi noi am fugit de acolo.

"Nemții i-au băgat pe unguri în tranșee și au plecat. Și mulți din armata ungurească erau români. Au instalat tunuri aici, și la tunuri erau patru români, de aici din Ibănești. Le-au instalat noaptea și apoi ăștia s-au retras, s-a dus fiecare la casa lui, s-au îmbrăcat civil, au aruncat arme, au aruncat pușcă și au rămas tunurile așa … Și aicea le-au găsit rușii. Apoi n-a mai avut cine să tragă cu ele, că românii n-au vrut să lupte. Pe doi dintre ei, rușii i-au prins, i-au găsit că au fost militari, măcar că erau civili și nu au luptat cu ei, și i-au dus la vale și i-au împușcat. Oamenii ce să facă? Au stat liniștiți oamenii, nu s-au amestecat în treburile lor. Dar la Gurghiu și la Larga au fost treburi mari. Prin pădurile de acolo au ținut rezistență mult. De aici mergeau și luptau acolo, că și rușii care au stat aici, mereau 24 de ore acolo și veneau înapoi la odihnă." 

Când au venit rușii, au stat și la ei în casă. Înaintea lor fuseseră și germani, dar ei se purtaseră mai frumos cu cei ai casei (când tatăl lor a primit ordin de mers pe front, i-au pregătit ranița și i-au pus în ea tot ce avea nevoie). Dar acum, rușii stăteau în casă, ei în grajd. “Avea unul o suliță mare, așa ascuțită, tot căta peste tot cu ea, tot căta. Tot o spart, tot o zdrobit. Noi aveam o cameră în pământ, sub podele și am mai ascuns lucruri acolo. Și am făcut o groapă în grădină, am acoperit-o cu șipci și am ascuns și acolo. Și au găsit și au scos tot de acolo. Și era unul care mai rupea pe românește și tot striga la mama: “Fimeia, adu apă!” Și ea aducea apă de la vale. “Fimeia, faci foc!” Și aveam un porc, îl țineam cu noi, în grajd, după iesle. Și ei, cum găseau animale, una două le luau, le duceau în centru și le tăiau, făceau mâncare, știu ei ce făceau. Apoi, câteodată zicea mama: "Nu mă mai duc, nu pot acum!" Și el: Femeia, pușcai porcule! Poc, poc! Dar totuși, măcar că știa de porc, dar nu o spus nimănui și porcul o rămas! Asta era. Prăpădiți rău de tot!" Au luat turme cu tot cu ciobani, noroc că ciobanii au mai putut să fugă. Un rus care vorbea românește venise înainte la ei și le spusese: "Fiți atenți cum vă purtați, că ăștia care vin primii sunt toți scoși din închisori, ăștia numai prostii fac! La un control al hainelor din grajd, au găsit niște cartușe, dar niște nimicuri, cum aveau la școală. "Au vrut să-l aresteze pe Victor și să-l împuște. L-au scos în drum și noroc că s-au întâlnit cu un ofițer care l-a eliberat, altfel l-ar fi împușcat pe motiv că era partizan."

După război, foametea

După război, a venit foametea. "Noi am fost trei frați. Și cu fete eram cinci. Nu am dus-o rău că tata era croitor și cum făcea atunci sumanele acelea, huioșele, … parcă acum văd, avea o cameră în care aducea pănura și fiecare era legată și cu etichetă… și lucra într-una, zi și noapte. Nu o duceam rău. Bani se făceau, dar după război, prin '47, a venit foametea aia mare și nu mai găseam pe aicea bucate de cumpărat. Nu găseam. Măcar bani mai aveam… dar nu găseam! Aveam cai, căruță, și meream cu scânduri pe câmpie. Dam o căruță de scânduri pe 2-3 mierțe de grâu sau cucuruz. A dus-o rău multă lume atunci, și au fost care au murit de foame. Parcă acum văd, cât de amărât eram, cât de slabi eram. O viață grea, asta a fost. Și citeam că la noi, la foametea din '47 la noi era recoltă, o fost secetă mare, nu s-a făcut recoltă în multe locuri, dar erau locuri în care era recoltă, dar o strângeau ai noștri, comuniștii și rușii, și o încărcau în vapoare de cereale și le duceau în Rusia și la noi mureau oamenii de foame."

Ceasul ticăie sus pe perete. Au trecut toate - ani, vieți, război și foamete. Lucrurile s-au așezat. Rănile s-au vindecat. Cuminți, pe o canapea, două fetițe ascultă amintirile unui om care a trăi războiul. Pentru el, sunt o realitate a tinereții, pe care o retrăiește de parcă s-ar fi întâmplat ieri, pentru ele povești din altă lume. Și sunt multe lucruri pe care nu le înțeleg...

Locul de săniuș era scăldat de lumina palidă a lunii pline și zeci de glasuri de copii care nu se dădeau duși acasă răsunau până departe. Veselia era mai mare când unul dintre ei cădea de pe sanie și omătul îl acoperea cu totul de nu se mai vedea defel.

Alții își meșteriseră singuri schiuri din scânduri și porneau în jos de la Piatra Tisieului. "Le făceam din scândură și le îndoiam cu apă fiartă. Le puneam între două lemne și cu o greutate, le țineam câteva zile și le îndoiam vârful și le lustruiam cu șmirghel. Le prindeam cu niște piele, cu niște cuie și băgai numai piciorul. Eu m-am predat că prima dată când m-am dus cu ele era să-mi rup capul și nu mi-o mai trebuit. Mai bine mă dădeam cu sania pe sub pădure. Era un drum pe acolo, pân' la valea ai' mare! Mai ales sâmbăta și duminica, pfuai, ce se adunau! Și atunci era mai mare distracția când pica unul cu sania, se băga în omeți și nu-l mai vedeai. Era comică treaba, ce să zic. Iar în casă ne mai jucam moară și iepure", povestește Ioan Chirteș (Ionu' lui Zarica Nonii), din Dulcea.

Sania și schiurile erau de bază în jocurile iernii, dar cu ele se mai mergea și la școală. Floarea Truță, din Isticeu, își amintește cum, copii fiind, își luau săniile, mergeau și câte doi pe o sanie, și apoi drum întins de la inimaș până jos, unde și le lăsau prin curțile oamenilor, pe la lelea Tină, pe la Vlăduț sau lelea Letiție, care pe unde apuca. Alții le lăsau de-a dreptul în drum, de le dădeau oamenii la o parte, și fuga-fuga să nu întârzie la școală. Valer a lui Vasâlia Bornii mergea însă numai pe schiuri. Locuia aproape de inimaș și de acolo cobora pe schiuri.

De-ale iernii greutăți

Ioan Chirteș nu cobora dealul de acasă nici cu sania, nici cu schiurile și, de unde stătea și până la școală, peste apă, tatăl și cu un frate veneau cu lopata și îi curățau drumul de zăpadă. Nu puteau face urmă pe drum, ci direct peste câmp, că pe unde ar fi trebuit, era prea troienit. Iar când ajungea autobuzul în sus era o mare ușurare pentru că mai puteau merge pe urmele pe care le lăsa. Avea doar cinci ani când cobora duminică de duminică la biserică la Podu' Runcului, indiferent de cât de grea era iarna. "De-acolo, de sub Piatra Tisieului veneam, copil mic, de la cinci ani, nu exista altfel, în fiecare duminică, cu tata de mână sau cu mama până la Podu' Runcului la biserică." Acasă, când duceau animalele la apă, prima oară dădeau drumul oilor pentru că ele, când ieșeau din grajd, nu mergeau una după alta, se băgau una într-alta și mai lărgeau și făceau urmă prin zăpadă.

Pe lângă sanie și școală, avea și o porție zdravănă de lucru. Iarna, treaba lui erau lemnele și mersul la pădure. Era prin clasa a cincea - a șasea și mergea Ion al nostru cu sania în pădure, după lemne, doar cu un prieten de peste apă. Aveau un fierăstrău și o secure. "Nu ne temeam deloc și când vedea că se face noapte, tatăl colegului cu care mergeam era după noi la deal. Nu puneam noi mult pe sanie, dar după puterea noastră era destul. Da' eram mai căliți decât acum", spune el. Muncă era și în bătătură, la animale, și nimeni nu era scutit de ea. "Veneam de la școală, mâncarea era gata făcută, mâncam, apoi la învățat, apoi meream să țip fân din pod, băgam la vaci, duceam lemne în casă. Și mă mai dădeam două-trei ture cu sania de la un băgat de mâncare la vaci la altul. În casă, mama țesea și mai stăteam și eu pe lângă ea să învăț să țes. Nu exista să stăm!", își amintește Floarea.

Lozul câștigător

În clasa a doua, prin primăvară, Ion a câștigat la loz și și-a cumpărat cizme. Până atunci, purtase numai opinci, iar vara, ca toți copiii, umbla desculț. "Aveam o piele pe tălpile picioarelor că nu intra spinul! În clasa a doua am câștigat 200 de lei la un loz și mi-am cumpărat o pereche de cizme. Și am fost domn! Apoi am mers la zmeură, apoi la lucru la Fătăciunea și întotdeauna alea erau principalul - încălțările. Dorința mea ai' mai mare era să-mi iau încălțări. Opincile … când auzeam de opinci … Aoleu! Păi să le legi, că trebuia să le legi până sus, pe aici, pe sus și pănura aia! Înveleai cu pănura aia tot piciorul, băgai piciorul în opincă și le legai. Era 4 lei perechea de opinci". Nici la haine nu era belșug că doar "n-aveai 10 rânduri de haine. Doar alea de sărbători, pe care le țineai ca-n dinți, pentru la biserică și înapoi, și astea de lucru. Seara le puneai deasupra la sobă, le uscai și dimineața le luai din nou". Iar dacă se îmbolnăveau - piramidoane, o tură de penicilină dacă era cazul, dar până să ajungă la doctor, se puneau pe picioare cu ceai de secărea (chimen), sunătoare, coada șoricelului, coada calului și abureală cu zdrohot din șură - puneau o piatră în foc, o oală mare pe sobă să fiarbă cu zdrohot, apoi așezau oala în mijlocul camerei, puneau în ea piatra din foc și stăteau cu capul deasupra ei, acoperit cu o pătură. 

Vremea poveștilor și a jocului

Iarna venea cu zăpadă mare de prin 15 noiembrie și până prin 15 martie, iar înghețuri veneau și mai târziu, prin mai. "A fost ca a venit omătul de a prins oile în munte, de le-a adus înapoi", povestește Ionu' lui Zarica Nonii. Într-un an a reușit să-și scape pomii de la îngheț dând foc unor baloți de paie în livadă. "Am avut o grădină în Gurghiu, încolo, către Chinceș, și lucram la Ferma 11 în Gurghiu. Și când am văzut că era bai, că era primăvara și era frig, m-am dus și am dus o remorcă de baloți de paie și le-am dat foc la câte unul, ici-colea. Fumul ăla a ținut și am fost singurul de acolo care am avut poame. Că fumul ăla a făcut o perdea deasupra de nu a înghețat. Că a fost o ploaie că, cum cum picura, cum îngheța. Și i-am salvat." Era frig, troienile erau mai mari decât omul, dar iarna era și vremea jocului, a poveștilor și a războiului de țesut. "Oamenii se întâlneau, mergeau de povești și nu ardeam patru familii petrol, ci numai una. Se spuneau bancuri, povești, fiecare ce-i venea în gând și ce făcea. Se mergea pe rând la toți și se făcea economie", spune el.

Sâmbăta seara se făcea joc. Se țineau și baluri pe la cămine, dar nu toată lumea putea să meargă la bal, pentru că era un pic mai scump, dar la joc puteai merge și cu un leu-doi-trei lei. "Erau familii care aveau cameră mai mare, și acolo se ținea jocul. Se făcea iarna, că în timpul anului oamenii erau obosiți de la lucrul câmpului - "de primăvara până toamna, până la Piatra Urșuii nu găseai o palmă de loc nelucrată" este o imagine care s-a întipărit în memoria Floarei. Și mai vorbește cu nostalgie despre cum, de când venea iarna și până venea primăvara, războiul de țesut era în casă. Bărbații erau la lucru la pădure și femeile erau acasă și țeseau. "Coseam, torceam, lâna era atunci cu preț, mergeam de aici până în Toaca cu lâna la vopsit. De cum venea iarna, până venea primăvara, războiul din casă nu se găta. Făceam și de vânzare: joia - în piață, în Reghin, duminica - la Mureș, am mers și pe la Sovata. Unde știam că e piață, mergeam, vindeam țolinci, păretare, țoale, ce puteam. Nu aveam televizor, ascultam radioul și atât. Și mergeam cu lucrul de povești. Dacă se nimerea că nu era războiul la noi în casă, mergeam de la unul la altul cu lucrul, cu torsul. La casa care avea război veneau oameni mulți, acolo se strângeau care n-aveau. Iarna erau toate poveștile..."

Când a zărit cerbul înaintând liniștit, tânărul prinț a lăsat deoparte pușca de vânătoare și și-a luat aparatul de fotografiat. L-a surprins bine, fotografia fiind chiar reușită, după cum povestește August R. von Spiess, directorul Vânătorilor Regale și autorul monografiei “Gurghiu. Domeniul regal de vânătoare în trecut și astăzi”.

Era toamna lui 1936, iar prințul moștenitor Mihai, în vârstă de doar 15 ani, se afla la Lăpușna, în sezonul boncănitului cerbilor, alături de tatăl său, Regele Carol al II-lea, de prințul Friedrich von Hohenzollern, prințul Wilhelm zu Wied, prim-ministrul Tătărescu și directorul general al băncii de asigurări din Cluj. Ca în fiecare toamnă, trenul Curții Regale adusese oaspeți de seamă la Reghin. 

Toamna se adună oaspeții regali 

“Ca în fiecare an de la începutul domniei Majestății Sale, pentru regele Carol al II-lea al României sfârșitul lui septembrie este perioada în care înalții săi oaspeți se adună în noul castel de vânătoare Lăpușna din fondul regal Gurghiu, fie pentru goana la urși și mistreți, dacă vremea fructelor sălbatice o permite, fie pentru a-și potoli patima de a vâna nobilul cerb", nota August R. von Spiess în anul precedent, într-un articol publicat în presa de specialitate a vremii, inclus în “Gurghiu. Domeniul regal de vânătoare în trecut și astăzi”. În acea toamnă, după ce trenul regal a ajuns în Reghin, pe data de 24 septembrie 1935, regele Carol al II-lea și suita sa au traversat cu mașina Reghinul și s-au îndreptat spre Gurghiu, unde a avut loc un moment special, și anume ceremonia de dezvelire a unui bust al regelui Ferdinand. 

"După încheierea festivității, Majestatea sa împreună cu suita au ajuns, după o oră de mers cu mașina în ritm susținut, la castelul de vânătoare Lăpușna, așezat în mijlocul unei văi înconjurate de pădure, la confluența râurilor de munte Creanga Albă, Lăpușna, Săcuieni și Sebeș". În suita regelui se aflau principele Friedrich von Hohenzollern, vărul său, și consilierul său montan Weisshan, renumit alpinist, principele Wilhelm zu Wied, prințul moștenitor Mihai, primul ministru Tătărescu și ministrul Finanțelor Inculeț, mareșalul Curții, Generalul de divizie Ilasievici și Marele Maestru al Vânătorilor Regale, Anton von Mocsony. 

Cu câțiva ani înainte, în toamna lui 1933 îi invitase la fondul Gurghiu-Lăpușna, cu aceeași ocazie, pe sora lui, regina Maria (Marie de Hohenzollern-Sigmaringen) și pe soțul acesteia, regele Alexandru al Iugoslaviei.

Prințul Rudolf al Austriei pe Valea Gurghiului

Locuitorii acestor ținuturi erau obișnuiți să primească astfel de vizite. În urmă cu vreo cinci decenii, principele moștenitor Rudolf de Habsburg, fiul împăratului Franz Joseph I al Austriei, venea constant în aceste locuri și la castelul din Gurghiu. Cutreiera pădurile și văile îmbrăcat într-un costum vânătoresc din zona Steiermark, cu pantaloni scurți din piele de capră neagră și jachetă scurtă într-o companie aleasă, formată din prinți, baroni, conți, oficiali de la curte și alături de prietenul lui, contele Samuel Teleki, care în 1871 luase în arenda domeniul de vânătoare de la Gurghiu. În octombrie 1888, a venit la vânătoare însoțit de Eduard de Wales, cel care urma să devină regele englez Eduard al VII-lea și de arhiducii Otto și Friedrich. Însuși tatăl lui, împăratul Franz Joseph, făcuse o donație pentru pădurarul Dumitru Vețian, despre care aflase că fusese rănit de moarte de un urs, întâlnirea cu acesta fiind soldată cu răni grave la cap, mâini și cu picioare sfâșiate. 

"Vreau să rămân în apropierea cocoșilor, chiar de-ar fi să dorm pe cetină de brad!" - regele Ferdinand al României

22 septembrie 1925. Era o dimineață senină când trenul regal a intrat la ora 8:00 în stația Reghinul Săsesc. Regele Ferdinand al României era însoțit de Marele Maestru de Vânătoare, Excelența Sa Anton Von Mocsony, de medicul personal dr. Mamulea și, până la încărcarea bagajelor în trenul forestier, au servit micul dejun. Apoi au pornit la drum, de-a lungul râului Gurghiu, spre colonia de case de lemn Lăpușna, aflată la 42 km depărtare. Acolo, la gura văii Sebeșului, la postul de jandarmerie, au coborât din tren și au continuat drumul de patru kilometri cu mașina până la casa de vânătoare Sebeș.

Regele Ferdinand a venit în numeroase rânduri în munții și pădurile Gurghiului, numite de von Spiess în repetate rânduri un "El Dorado vânătoresc", aducând cu el oaspeți de seamă. Poposesc aici nepoții săi, prinții Friedrich și Franz Josef de Hohenzollern-Sigmaringen, regele George al Greciei, principele regent Nicolae al României. Vine des și regina Maria a României cu o suită aleasă, încă din perioada în care castelul de vânătoare de la Lăpușna este în construcție pentru a se sfătui cu arhitectul ceh Karel Liman asupra amenajării castelului și a parcului înconjurător. Regele Ferdinand nu era un om mofturos și, în timpul ieșirilor la vânătoare, nu refuza condiții dificile. "Vreau să rămân în apropierea cocoșilor, chiar de-ar fi să dorm pe cetină de brad!", a răspuns hotărât regele Ferdinand când, după trei ore de mers călare, a fost întrebat dacă nu ar prefera să se cazeze la o casă de vânătoare destul de confortabilă decât într-o colibă ciobănească, își amintește directorul Vânătorilor Regale.

Oamenii și întâmplările locului 

Figurile ilustre de prinți, regi, conți, baroni și alte personalități care au poposit prin aceste locuri (fără a fi uitați Horthy Miklos, Nicolae și Elena Ceaușescu, I. Gh. Maurer) lasă loc însă și oamenilor locului în monografia lui von Spiess. Așa cum este bătrânul Nechita Bloș, vajnic vânător de urși, născut într-o familie în care tatăl, bunicul și frații erau vânători de urși și, cu siguranță, vânători de urși urmând să devină și fiii lui. "Bătrânul Nechita a fost un mare vânător de urși. Îi vâna cu o pușcă simplă, cu cuțitul și cu securea. Era un om foarte puternic, gâtul îi era ca de taur, iar capul îi era ca de Jupiter", spune von Spiess. Și cu altă ocazie: "Este un om solid, musculos, care dacă s-ar lua la trântă cu ursul, cu siguranță l-ar birui. Pletele zbârlite din fruntea capului erau negre cu câțiva ani în urmă, după spusele oamenilor, petecul acela din vârful capului s-a albit în câteva minute în urma luptelor cu fiara (...) Portretul este al unui om cu o puritate care se regăsește doar în zona muntelui, fețe care merită desenate și puse pe cărți de vedere și reviste".

Povestea lui Gliga Vasile Drăgan din Ibănești, paznicul contelui Samuel Teleki, este de-a dreptul dramatică, fiind un țăran - vânător care a dat din întâmplare peste un urs provocat de câini ciobănești. "La 15 noiembrie 1893, Gliga Vasile Drăgan a mers în zona Blidireasa de pe teritoriul de vânătoare Ibănești, arendat de conte. Urcând aici, a întâlnit o turmă de oi și l-a întrebat în treacăt pe ciobanul care păzea turma dacă nu cumva a văzut vreo urmă proaspătă de urs. Acesta i-a zis că urme de urși nu a văzut, dar de mistreți există o mulțime. Așa că a mers mai departe la deal. După ce a urcat vreo 400 de pași, a auzit deodată câinii de la turmă lătrând și lătratul se apropia tot mai mult spre el. Gliga se afla tocmai într-o șa a muntelui, înconjurată de stânci, care dădea într-un desiș de fagi. De acolo a ieșit vânatul fugărit de doi câini. Crezând că e un mistreț, a rămas locului pe trecătoare, când deodată a apărut gâfâind un urs de mărime mijlocie." Ursul a mers direct la el, l-a atacat și l-a trântit la pământ. Și-a pierdut cunoștința și când și-a revenit a văzut că ursul îl lăsase în pace și că se îndepărta agale, tot uitându-se către el. Cumva-cumva a reușit să se târască spre vale, și a primit ajutor de la cioban și niște tăietori de lemne". Fotografia acestuia, care-l înfățișează mutilat de urs (inclusă în galeria foto), a fost prezentă în acea vreme la Expoziția de Vânătoare de la Viena.

Toamna a adus prima ninsoare a anului 1871, dar și primul cerb! Până atunci nu se văzuseră prin locurile acestea cerbi, așa că atunci când au apărut primele urme, s-a crezut că e vorba de mistreț! Dar când a mers pe urme, pădurarul Dumitru Vețian, a văzut că presupusul mistreț mâncase mugurii de pe o creangă de stejar de înălțimea unui om. Nu a știut ce să mai creadă. Mult timp a continuat să observe urmele și locurile unde păscuse animalul, până când i-a venit în minte că nu poate fi decât urmă de cerb, a unui animal despre care știa până atunci numai din auzite...

- Sursă de informații și fotografii: "Gurghiu. Domeniul regal de vânătoare în trecut și astăzi", de August R. von Spiess. 

- Monografia “Gurghiu. Domeniul regal de vânătoare în trecut și astăzi” a fost publicată în 1928, în Sibiu. Lucrarea a fost tradusă și publicată recent la editura Honterus și în limba română, fiind completată cu articolele scrise de autor pe această temă pentru publicațiile vremii și după 1928. 

Victoria avea 12 ani și terminase patru clase când mama ei a anunțat-o că o va băga slujnică. "No, dragu' mamii, nu să te dau la școală mai departe...  dacă-ți trebuie să mănânci și să te îmbraci, n-ai decât să te duci să-ți câștigi!", i-a spus.

"Eu știam ce înseamnă să fii slujnică de la surorile mele mai mari și atâta am putut zice: «Mamă, dar eu ce mă fac dacă dumneata mă bagi slujnică? Cum lucrez?» Că eu eram micuță și slăbucă, cea mai mică din cei unsprezece frați... «N-am ce face, dragu' mamii, ce poți, aia faci!», mi-a zis mama", își amintește Victoria Todoran (Victoria lui Nelu lui Roșca).

Oamenii la care a intrat slujnică au fost înțelegători și i-au dat să muncească după puterile ei. Dar de lucrat, trebuia să lucreze, nu putea să se întoarcă acasă, la mama, dacă nu-i plăcea. „Că degeaba mergeam acasă la mama, că știi ce zicea stăpânul? «Sluga fugită, sâmbria pierdută!». Dacă, de exemplu, ședeam șase luni acolo, și apoi meream acasă, nu mai îmi dădea nimic.” A fost slujnică patru ani, în mai multe locuri, până când s-a măritat.

Slujnică pe haine și încălțări

Lelea Victorie are 68 de ani acum, iar dacă o întrebi ce a făcut în viață, o să-ți spună - simplu, firesc, fără să se plângă și fără urmă de cabotinism - că a lucrat. A lucrat cât a fost copil, a lucrat cât a fost adolescentă, a lucrat în toate zilele care au urmat. 

Când s-a născut, părinții se îmbolnăviseră deja cu vreo doi-trei ani înainte. Tatăl, care lucra la pădure, fusese lovit de un lemn în cap și de atunci avea probleme de sănătate, iar mama suferea cu inima. “Când m-o făcut pe mine, a zis mama către moașă să mă ia și să mă țipe, că am fost a opta fată: «Ia-o, tăișo, și țip-o, că iar e fată. Ce mă fac cu opt fete?» Până la 12 ani, a mers la școală și o ajuta pe mama ei, care i-a obișnuit pe toți cu lucrul: „«No, tu poți să duci lemne? Tu aduci lemne în casă! Tu poți să aduci o găleată cu apă? Tu aduci o găleată de apă!»Tu ai treaba asta de făcut, tu treaba asta, tu asta, după putințele noastre. N-o fost că sunt copil și mă duc la umbră să mă joc! Eu am fost mai micuță și, când erau la fân, la căpălit, îmi spuneau: «tu du-te adu-ne apă sau du-te, așa cum puteam, de bagă la vacă de mâncare». De două-trei ori, cum puteam, luam fân și băgam la vacă de mâncare. Sau, aveam o coșărcuță cu toartă pe deasupra, și îmi punea buruieni în ea – „«no, du-le la porci!»”

La 12 ani, a mers pentru prima oară slujnică. „La Podul Runcului, era un om gazdă, îi zicea Ionu' lui Mitra Florii. Acolo am învățat să mulg vaca, am învățat să dau la porci, am învățat să rânesc, să țip balega din poiată, să lucru la fân, să căpăluiesc. Când m-a băgat slujnică la omul ăla, a zis mama: «Io ți-o dau, tete Ioane, slujnică, dar s-o înveți să lucre». Am stat la omul ăla doi ani slujnică. M-o băgat slujnică pe încălțări, rochie, bluză, un lipideu, o perină, un țol – pe haine, nu pe bani! Eu cu alea m-am măritat, cu ce mi-am câștigat de la slujit, că mama nu a putut să-mi facă chiar absolut nimic."

După cei doi ani, mama a băgat-o slujnică la o familie cu șapte copii unde a stat un an de zile, pentru că mai mult nu a rezistat. Vitele se dădeau de prin mai și până în septembrie la pășune și trebuia să mergi la muls dimineața și seara, iar femeia la care lucra nu avea cu cine lăsa copiii. De multe ori, ca să nu stea cu copiii, prefera să meargă ea la muls. "Și știi ce distanță era? Cam de aici, din Dulcea, la Podul Runcului. Și așa mergeam și seara, și dimineața. Aveam o oală, pe dinafară tot îi era sărit smalțul, că-mi ajungea jos, cum eram mică și-mi era grea. Dar aveam vecine bune și mai aduceau și ele oala, mă ajutau, că le era milă de mine." 

După un an, când nu a mai putut, mama i-a zis: "«Nu-i bai, dragu' mamii, că te bag în altu' loc slujnică!» Și m-o băgat în alt loc slujnică, la gazdă mai mare! Acolo avea câte trei vite în poiată, și vară și iarnă, și avea scroafă cu câte 12 purcei. No, acolo chiar mi-o fost greu!»  După ce a plecat de aici, când a aflat că ar fi urmat să fie slujnică din nou la familia cu mulți copii, i-a spus mamei că dacă o mai bagă slujnică se mărită cu primul care o cere. Nu împlinise încă 16 ani când s-a măritat, iar băiatul avea 22 de ani. 

"Apoi de-a tăia lemne pe tine, acolo stai, la casa mea n-ai ce căta!"

"Să vă spun cum făceam când m-am măritat: făceam întâi mămăliga, o înveleam într-un prosop și o băgam sub perină și, apoi, tot în oala aia făceam zeamă, că nu aveam în ce să fac de mâncare. Că am fost doi copii necăjiți. Soțul a fost crescut de bună-sa, că el a fost de opt ani când i-o murit mumă-sa. Și ne-am luat laolaltă doi copii săraci, necăjiți, ne-am ajutat unul pe altul și așa le-am luat de la zid. Aici a fost pădure, cât vedeți, de carpeni, și tot am uricuit-o cu bărbatu-meu și am făcut casa." Nevoia i-a unit mai ceva decât dragostea, că nu se aveau decât pe ei, alt sprijin nu aveau. Mama ei a vrut să o bată când a aflat că a fugit cu băiatul și șase luni i-a fost frică să mai meargă acasă, la părinți. "«Tu ți l-ai cătat, apoi de-a tăia lemne pe tine, acolo stai, la casa mea n-ai ce căta! Cu bune, cu rele acolo stai, unde te-ai dus!», asta a fost cuvântul și-al mamii, și-al tatii". Dar au iertat-o și în anul următor au făcut nunta.

"Într-un fel, nu îmi pare rău că am trecut prin asta, că am învățat să deosebeasc răul din bine și binele din rău. Am învățat și greutatea, dar am învățat și să mă descurc în viață. Lucrând, că prin lucru te înveți să te descurci în viață. Atunci, așa se obișnuia. Uite, băieții, unde erau copii mulți, erau băgați slugă la oi. Așa erau vremurile, copiii nu au chiulangit." Cât a fost slujnică, nu a avut voie să meargă la joc, nu era vreme de asta, că erau treburile de dimineața (la cinci dimineața era deja în grajd), de amiază, de seara. Avea voie să iasă doar duminica, la biserică. În patru ani, a stat acasă la părinți două săptămâni. În schimb, a învățat ce înseamnă o gospodărie: cum se ține o vacă, cum se ține un porc, cum să le dai de mâncare, cum să lucrezi pământul. "M-am măritat în ianuarie, 16 ani împlineam în august. Dar am știut să mă apuc de gospodărie, deși aveam doar 15 ani. Iar după nuntă ne-au mai rămas niște bani și am mai luat o darabă de loc de ne-am mai lărgit o țâră. Ne-am cumpărat cal, vacă și am știut să ne ducem gospodăria înainte." 

Când au socotit că încep să se descurce mai bine, că nu mai sunt așa de amărâți și necăjiți, bărbatul i s-a îmbolnăvit. A stat două săptămâni cu el internat la Tîrgu Mureș, șase săptămâni în București, în cele șase săptâmâni a fost operat de trei ori la cap (a avut un hematom canceros pe creier) și când au venit acasă, la patru săptămâni a murit. "Cum să mai știu eu de bine? Avea 47 de ani... Eu nu aveam încă 41 de ani". Era singură și, în plus, rămăsese cu datorii. 

Doamne, dă-i bine la mama că m-a băgat slujnică!

Pe un colț al mesei, stă Psaltirea, în care sunt însemnați psalmii 50 și 142 (psalmii preferați, care o liniștesc) și o carte de rugăciuni. "Ca credința în Dumnezeu, nu te ajută nimica. Că mă gândeam când l-am îngropat – Doamne, dar eu ce m-oi face? Doamne, dar eu cum m-oi descurca în viața asta, singură și cu datorie? Cum o plătesc? Și nu știu, de multe ori mă gândesc la cât mi-a ajutat Dumnezeu. Seara mă culcam amărâtă, necăjită, plângând și dimineața, când mă trezeam, eram alta, simțeam că Dumnezeu e cu mine. Și mă ajuta! Când unul mă chema la lucru, când altul la fân sau la căpăluit. Mă duceam, lucram și seara îmi puneau bănuțul în mână. Duceam și lapte la lăptărie, așa mi-a ajutat Dumnezeu că, după ce l-am îngropat, în șase luni n-am mai fost datoare deloc", spune lelea Victorie.

În iulie, se fac 27 de ani de când i-a murit soțul și este singură (nu are copii pentru că a născut gemeni, dar au murit la scurt timp după naștere). S-a descurcat fără pensie, doar lucrând. Trecerea anilor, greutățile au făcut-o să se uite cu mai multă îngăduință spre anii de muncă din tinerețe, să treacă peste durerea și nedumerirea simțite când, copilă fiind, a primit vestea că va fi băgată slujnică și să-i mulțumească mamei pentru că a obișnuit-o cu munca, singurul lucru care a ajutat-o să dea înainte în viață. "Dacă nu m-aș fi învățat să lucrez, oare mă puteam descurca în anii ăștia de singurătate, m-aș fi descurcat să-mi duc gospodăria înainte? Doamne, dă-i bine la mama în pământ că m-o băgat slujnică, că m-am învățat să lucru și să știu ce-i bine și ce-i rău!"