Alin Dan are 31 de ani, este unul dintre pompierii voluntari din cadrul Serviciului Voluntar pentru Situații de Urgență (SVSU) – Ibănești și intenționează să-și deschidă o afacere cu pavaje pentru care a și pregătit proiectul pentru accesarea de fonduri europene. Motivația lui: familia, oamenii de aici, legătura strânsă cu locurile acestea și un ghemotoc blond și zâmbăreț de patru ani care îl numește „Salvatorul meu”. 

Ca în fiecare duminică, Marin, Dănuț, Paul și Alin Dan s-au întâlnit și au povestit câteva ore bune. Celor patru frați li s-a alăturat în discuții și tatăl lor, Dan Viorel „Velu”, după cum i se spune.
Este un obicei pe care cei patru îl respectă cu sfințenie duminică de duminică. Este momentul lor de familie și întâlnirea este unul dintre cele mai sigure lucruri de peste săptămână (anul acesta au fost nevoiți să facă o pauză în perioada stării de urgență, când fiecare a rămas acasă, dar au vorbit zilnic la telefon). Diferă doar locul, pentru că se întâlnesc, prin rotație, la unul dintre ei. De data asta, au fost la Alin. „Am discutat, am râs, sunt lucruri relaxante, în familie”, spune el  și, clipă de clipă, se simte legătura lui strânsă cu familia, prietenii și locul în care trăiește - unde a crescut, a adunat amintiri, a învățat despre muncă și responsabilitate.

♦ Dragostea pentru locurile natale începe așa...
A avut o copilărie cu mulți prieteni, frați, cu jocuri de-a v-ați ascunselea sau de-a prinselea, pe drum ori prin curțile oamenilor („pentru că toți ne cunoșteau”) și, mai târziu, cu un joc vechi pe televizor, pe care îl împărțea cu fratele mai apropiat ca vârstă. Și, deși erau frații cei mici, își ajutau părinții după puteri. „De cum am crescut puțin, eu și fratele meu mergeam în urma cosașilor cu furca și scuturam brazdele. Erau vreo 13-14 cosași. Ne duceam  la 5 dimineața și, cum era gașcă mare, mergea repede. De la 5 la 7, maxim ora 8. Dacă terminam mai repede, mergeam și la altul. Apoi, veneam acasă, mâncam și continuam munca. Adunam scândurile, stivuiam, ce puteam face și noi. Ne jucam, dar și lucram și părinții ne-au dat responsabilități de mici.” 
Își amintește cu drag și de anii de la Colegiul Silvic Gurghiu, dar, mai ales, de anii de școală din Ibănești sat și de concursurile de șah pe care le organizau profesorii Ioan Petra și Dumitru Husar, când colegii se adunau și participau la campionate de șah pe școală. Cum clasa lui era mare amatoare de șah, jucau și în pauze, și în ore dacă aveau timp și erau înainte cu materia. 

♦ Acasă e locul în care se dezvoltă
A rămas legat de Ibănești chiar dacă a fost plecat în străinătate câțiva ani, puși cap la cap. A fost plecat în Irlanda, singur și apoi cu soția lui, Paula, unde a lucrat la vopsit de avioane. Au locuit în Shannon și, ocazional, în funcție de cererea de la serviciu, în Dublin. S-a adaptat, a lucrat mult, și-a făcut și prieteni, dar nu a rămas acolo. Au revenit acasă. 

„Nu știi niciodată unde te duce viața, dar dacă vreodată voi fi nevoit să mai plec, tot aici mă voi reîntoarce. Aici vin, aici este acasă, acesta este locul meu.”

Când s-au întors în țară, s-au gândit o perioadă să locuiască în Tîrgu Mureș, dar până la urmă au rămas în Ibănești. Și-au ridicat casă și acum lucrează împreună cu fratele lui. În gospodărie, unul dintre proiectele proprii este pavajul pe care și-l face singur, lucrând cu matrițe. Este un domeniu în care intenționează investească  mai mult, să deschidă o afacere, de preferat cu o finanțare prin fonduri europene pentru că echipamentele costă mult, iar hala pe care trebuie să o construiască nu reprezintă cheltuială eligibilă și este o investiție majoră. De altfel, a și aplicat pentru finanțare prin fonduri europene pentru achiziționarea unei linii de fabricație. Nu a câștigat într-o primă tură, dar a învățat lecția, criteriile depunctării și o să aplice și anul acesta. 

♦ Pompier voluntar în SVSU
De ani buni este pompier în Serviciul Voluntar pentru Situații de Urgență – Ibănești. A participat la mai multe intervenții – incendii de vegetație, baloți, gospodării, în comună sau în zonă, până în Reghin, intervenții la inundații. „În măsura în care pot, încerc să-i ajut pe ceilalți. Iar în situațiile acestea limită, oamenii chiar au nevoie de tot sprijinul pe care îl pot da cei din jur", spune Alin. De aceea, când primește telefonul care îl cheamă la intervenție, dacă este în zonă, se oprește din ceea ce face și pleacă, fie că e duminică, este la serviciu sau are ceva de făcut. Anul acesta, s-a numărat și printre tinerii activi din comună care au venit în sprijinul persoanelor izolate, făcând cumpărături pentru acestea și împărțind paști în Duminica Învierii.

Micuța Amalia știe că tatăl ei este chemat la incendii, în situații grave și că merge să ajute alți oameni. Îl alintă spunându-i „salvatorul meu”, pentru că și pe ea o salvează de nenumărate ori: de mami, dacă mai face vreo năzbâtie sau le „salvează” iarna, când pe drum e gheață, e greu de urcat cu mașina și vine după ele. O salvează uneori, în joacă, ce-i drept, chiar și de pe tobogan. Acum are o bluziță cu floricele și îl ține în brațe pe motănașul Tom. Face cu mâna din toboganul pe care i l-a făcut tati în curte și sare în brațele lui. „Tati o sa-mi vopsească un curcubeu mare pe căsuța de la tobogan!“, strigă fericită.

- A consemnat Adina Gruia
 

Roxana Petra are 27 de ani și este preocupată de achizițiile pentru service-ul auto pe care îl va deschide anul acesta, un proiect realizat prin fonduri europene, prin AFIR - Măsura 6.2,  Înființarea activități neagricole.

Clădirea este ridicată și urmează partea de instalații și achiziționarea de echipamente. În proiect a prevăzut trei standuri de lucru, service-ul fiind pe parte mecanică și pe viitor i-ar plăcea să se diversifice. Dar deocamdată, cu proiectul în față, cu necesarul de echipamente și costuri, face calcule.

Povestea a început pe băncile facultății

Roxana era studentă în anul IV la “Inginerie economică”, Universitatea Petru Maior din Târgu Mureș, când a aflat de la un cunoscut care urma un master în “Managementul Afacerilor” la aceeași universitate că profesorul le va prezenta finanțările europene disponibile. A fost interesată de subiect, a întrebat dacă poate să participe și a luat parte la două cursuri. Profesorul le-a prezentat site-ul AFIR-ului, unde și cum trebuie să caute, să identifice măsurile care li se potrivesc. “Cât poate să fie de greu să scriu un proiect?”, s-a întrebat atunci. Și așa început povestea...

Au ajutat-o mult firea activă, faptul că îi plac provocările. Nu era prima oară când se implica într-un proiect nou, care presupune demersuri dificile, legături cu oamenii și multă bătaie de cap, dar și rezultate pe măsură: este membru fondator al unei organizații din domeniul ingineriei economice, prin care studenții Universității Petru Maior sunt incluși în asociația europeană ESTIEM. În calitate de membru fondator, s-a ocupat de acțiuni pentru promovarea joburilor la studenți (“Față-n față cu angajatorii”), un eveniment caritabil anual, a căutat sponsorizări, s-a ocupat de schimburi de experiență, workshopuri ("Studentul de azi, liderul de mâine", "Do it youself, secretele CV-ului perfect"). Asociația funcționează în continuare. 

Așa că, atunci când a aflat de prezentarea despre fondurile europene, și-a dorit imediat să fie de față. Să se informeze și, de ce nu, să aplice. “Domnul profesor ne-a explicat că fiecare măsură este pentru servicii diferite, pentru tipuri diferite de activități și ne-a zis: <Acolo găsiți tot ghidul, luați, citiți, dacă aveți întrebări, dați un email și reveniți.>" Și așa a făcut. “Am luat ghidul, care avea vreo 70 de pagini, l-am citit și m-am uitat dacă mă încadrez în punctaj. Cam asta ar fi…”

De la primii pași, la obținerea finanțării

Nu a fost ușor, nu era obișnuită cu formulările și prezentarea, dar a urmat sfatul profesorului - “Când ne-a prezentat, ne-a mai spus că, în cazul în care avem  întrebări, nelămuriri, este ceva ce nu înțelegem, putem să mergem și la AFIR. Efectiv la instituție, pentru că au și program cu publicul. Și asta am și făcut. Am sunat și am mers. Am descoperit că au o mare deschidere. Au fost foarte bucuroși să vadă o persoană fizică, nu ghid sau consultant. Într-adevăr, există multă birocrație după, dar ei sunt foarte deschiși să te ajute și îți explică uite, asta poți să faci, asta nu poți să faci.”

După ce a identificat linia de finanțare și a analizat criteriile de eligibilitate, Roxana s-a apucat de planul de afaceri. Nu știa nimic despre asta, dar a luat punct cu punct instrucțiunile de pe site și a dezvoltat modelul de la șapte pagini la 130. L-a scris în câteva luni și, deși comunicarea și dezvoltarea ideilor nu reprezintă punctul ei forte, și-a dus la capăt misiunea. A scris despre echipamente, servicii, flux, angajați, a calculat prețuri. A citit și recitit proiectul, până când a ajuns să schimbe și virgulele. “Nu am știut ce și cum să fac. La bază sunt inginer, nu sunt foarte bună pe comunicare și dezvoltare idei, la cuvinte. Erau multe lucruri la care îmi venea să scriu trei cuvinte și să închid propoziția, dar nu doream să pară sec.” Dar nu asta a fost cel mai greu. Mai greu a fost să umble pe la instituții și să obțină avizele necesare. Dar a reușit și asta.

Prima sesiune a ratat-o din cauza unor proceduri care s-au prelungit și a obținut actele necesare la cinci zile după închiderea depunerilor. “După ce am ratat sesiunea, m-am simțit cam dezamăgită, dar în 2017 am reverificat și în mai am aplicat.”

Prin august a venit răspunsul – a cincea sub linie sau eligibilă, dar fără finanțare. Din 100 de puncte obținuse 90 de puncte, îndeplinea criteriile de finanțare, dar din cauza numărului mare de aplicanți - era o linie de finanțare națională și erau 10,5 pe un loc - nu putea fi finanțată. Povestea nu se încheie aici, deoarece luna decembrie i-a adus vești bune: fondurile se suplimentaseră și proiectul ei primea finanțare. La jumătatea lui 2018 a semnat contractul de finanțare și a primit prima tranșă de bani – 35.000 de euro, urmând ca pe a doua, de 15.000 de euro, să o primească la finalizarea proiectului. 

Dacă vrei, poți

Roxana Petra a fost singura dintre studenții participanți la acel curs care a aplicat pentru fonduri europene. A învățat singură, după un site. A pus întrebări, a umblat la instituții. S-a lovit de birocrație. A avut momente demotivante, dar, în final, a reușit. “Cel mai greu a fost să am răbdare. Nu am crezut că necesită atâta timp. Dar și asta a fost, poate, o lecție de viață.” Demersul a fost o provocare încă de la primii pași, dar i-a reconfirmat faptul că, dacă îți dorești ceva, poți.  

Pe viitor, se gândește să mai accese fonduri europene. Primul pas a fost mai greu, dar a învățat mersul lucrurilor, posibilele blocaje, demersurile care trebuie realizate. Momentan însă vrea să vadă pus pe picioare service-ul auto (și să se perfecționeze pe comunicare, urmând în acest moment un curs de programare neurolingvistică - NLP).